Povestea administratorului de bloc care-ți arată că ei sunt ultimele redute ale comunismului în România

(Fotografie de Funky Tee via Flickr)

Condamnarea acestui nenorocit de torționar comunist la 20 de ani de pușcărie pentru infracțiuni contra umanității m-a cam uns pe suflet, recunosc, dar, m-a și întristat un pic, pentru că mi-a confirmat o bănuială mai veche: tipul era un nenorocit de administrator de bloc. Practic, deși comunismul a fost, teoretic, învins în urmă cu 27 de ani, el continuă să dăinuiască, să #reziste cumva printre crăpăturile blocurilor ceaușiste, reîncarnat în persoanele administratorilor de bloc, care continuă să vină turnați în cele mai diverse forme. Administratorii fac parte din acea categorie de oameni rămași complet izolați în propriile lor capsule ale timpului, dictatori la scara lor, ca niște rămășițe perfect conservate ale vechii orânduiri socialiste.

Dacă, prin absurd, comunismul s-ar reinstaura în România, totul ar pleca de la niște administratori de bloc care se întâlnesc în apartamente conspirative și dau volumul mai tare la România TV, ca să nu le asculte nimeni discuțiile. Ei sunt noii ilegaliști. Semnele lor de recunoaștere sunt ziarul Libertatea, sacoșa de la Lidl și ciorapii purtați la sandale (unele lucruri nu se schimbă niciodată).

Fie că-ți convine sau nu, majoritatea suntem condamnați la un trai în comun. Fiecare avem o poveste de genul ăsta. Fie că e vorba de bormașinile de sâmbătă dimineața, lipsa apei calde, niște vecini nebuni sau, pur și simplu, un administrator care a fugit cu banii asociației ca să-i joace la păcănele.

Cel mai jos nivel în ierarhia Puterii este administratorul de bloc și nu te va lăsa să uiți asta. Tu, simplu locatar, ești supusul lui. El e omul providențial căruia îi plătești birul. În limbaj de specialitate, i se spune „întreținere".

Povestea mea este despre un administrator cu apucături comuniste, care lucrase pe vremuri ca tipograf, la Casa Scânteii și a rămas cu mania scrisului. Omul scria non-stop, de mână. Și e o poveste care îți dovedește cum administratorii-s adevărații urmași ai lui Ceaușescu. Iată o mostră:

După cum poți observa, omul avea foarte multe pe suflet. Administratorul caligrafia astfel de statusuri offline cam la vreo două-trei zile. Autorul este un soi de Balzac al administratorilor de bloc. Există însă și ceva perfid în compoziția acestui tip de anunțuri lipite la avizierul scării: dacă te apuci să-l citești când ieși din bloc, ai mari șanse să întârzii la serviciu cel puțin o oră. Administratorul devine astfel un uzurpator al societății capitaliste multilateral dezvoltate. Iar veștile bune nu se termină aici. Și asta pentru că anunțul era scris pe două foi. Asta e continuarea:

Înainte să-ți fac analiză pe text, în caz c-o să se dea la Bac subiectul „Imaginează-ți că ești administratorul unui bloc de locuințe care are de scris un anunț", uite nițel context.

Acțiunea se petrece undeva în luna noiembrie 2011. Venea iarna. Prin perioada aia stăteam în chirie într-un bloc vechi, model burghez cu cinci etaje. Blocul era construit înainte de 1940, avea zidurile din cărămidă și era cam șubred de felul lui - exact genul ăla de decor care l-ar face pe un alde Mungiu, Pița, Danieluc ori Purcărete să saliveze la gândul turnării unui film plin de metafore despre dictatură, libertate și alte obsesii artistice de gen.

În interior, totul era construit pe caste, ordonate în baza unei ierarhii stricte, în funcție de etajul la care locuiai. La subsol, locuiau prolii: niște familii de surdo-muți care, contrar aparențelor, făceau un zgomot infernal. Când intrai seara în scara blocului, de acolo, din beci, se ridicau spre tine amenințător tot felul de gâjâieli și chefnituri lugubre, de ziceai că ai nimerit în plină Apocalipsă Zombi. Nimeni, cu excepția „mecanicului blocului" și a Însuși Administratorului nu avea curaj să coboare acolo, în Iadul Asociațiilor de locatari. Etajele 1-4 erau împărțite, în mod democratic, de clasa muncitoare și mica burghezie, în vreme ce la ultimul etaj stăteam eu și Administratorul. Inițial, omul m-a privit cu suspiciune, dar am reușit să-I câștig rapid încrederea, după ce a aflat că eram ziarist și că lucrasem și eu, o vreme, la Casa Scânteii (prudent, am avut grijă să punctez special „Casa Scânteii" și nu „Casa Presei Libere").

Omul era obsedat de control: genul care-și ițea jumătate de față prin crăpătura ușii de fiecare dată când auzea zgomotul vreunei chei care se răsucea în broască pe casa scării. La început, l-am urât: niciodată nu-l vedeam pe de-a-ntregul , ci doar cropuit, ca o fâșie de carne, tăiată de marginea ușii și perete. Cu timpul, am început să-l înțeleg și apoi să-l compătimesc. Omul, venit din altă lume, încerca să țină blocul ăla pe linia de plutire. Iar singura sa armă o reprezentau „reclamațiile". Frumos orânduite sub denumirea generică de „materiale documentare".

A se observa solemnitatea momentului, atent marcată prin încadrarea cuvintelor-cheie în chenar. O subtilă trimitere la vechiul regim când singurele materiale non-politice din presa vremii erau reprezentate de rubrica Decese din România liberă.

E bine să observi și că expresii precum „LISTA CHELTUIELILOR DE ÎNTREȚINERE" și „LUNA NOIEMBRIE" sunt scrise cu CAPS-ON. Fost tipograf, administratorul era la curent cu astfel de tactici de atragere a atenției asupra problemelor vitale ale asociației.

În continuarea anunțului, se simte cum se declanșează beția puterii: „Vă rugăm să notați – ultima zi". Semn că nu e de joacă, vine iarna, omul e decis să pună piciorul în prag și să nu mai accepte amânări: nu putem risca să rămânem fără gaze din cauza unor restanțieri nesimțiți. Atent, administratorul mulțumește „pe această cale" locatarilor care au plățile la zi, după care arată că nu e de glumit cu el.

Omul folosește pluralul majestății – „noi suntem pregătiți… și vă așteptăm". Camera 21 de la subsol e un soi de echivalent modern al camerelor de tortură – locul în care „ei" îți iau banii, după care „îți mulțumesc și-ți urează Sărbători Fericite". Nu pot decât să mulțumesc Cerului pentru faptul că nu am avut niciodată ocazia să văd cum arată „camera 21". Pentru că eram vecini de palier, îmi permiteam, pur și simplu, să sun direct la ușa administratorului și să-i înmânez, timid, banii prin crăpătura ușii.

Aici, scriitura virează puțin spre Kafka: „un raport al comisiei NOASTRE de cenzori – din păcate inexistentă". În plus, autorul dorește să ne prezinte și, mai ales să comenteze „câteva informații".

Acesta e momentul în care autorul e pe cale să cedeze nervos. Omul ne spune, înfrânt, că vom înfrunta cumplita iarnă cu o rezervă de 82 de lei. Greu, dacă nu imposibil.

În traducere, ăștia sunt capii răutăților. Ei sunt burghejii și chiaburii din cauza cărora o să înghețăm noi la iarnă. Denunț ca la carte. Cetățenii de pe scara blocului au dreptul să știe cine le face viața amară. Gata cu acoladele literare și cu apropourile fine. La final, băgăm și o glumă legată de „vechea moștenire".

Nume, cifre, date. După care, cuprins parcă de remușcări, autorul cade într-un un scurt moment mistic:

Cu alte cuvinte, restanțierii „mănâncă" din fondurile asociației. Oameni care sunt și „nesățioși" și „ne…" (aici, pesemne, administratorul a vrut să scrie o prostie dar s-a cenzurat în ultimul moment).

Trimitere fără perdea la nenorociții de Băsescu și Boc – ei au înghețat pensiile!

„Cazul deosebit" este punctul culminant al poveștii. În centrul denunțului găsim infamul apartament 19, „al doamnei Constantiniu și al chiriașilor săi". Pe scurt, „cunoaștem cu toții" că doamna Constantiniu a cerut „debranșarea de la gaze", pe motiv că „aduce mâncare pregătită pentru fiul său". După ce îți ștergi, instinctiv, o lacrimă de pe obraz, impresionat de această dovadă de sacrificiu matern, afli în continuarea poveștii, că imediat după debranșare, în apartament se instalează un aragaz. Brusc, relația monotonă dintre Putere (administrator) și pulime (locatari) este scurtcircuitată de acest moment de răzvrătire. „ÎN CE SCOP?" se întreabă intrigat administratorul. Evident, întrebarea ascunde o capcană, întrucât, administratorul pur și simplu știe că ceva e în neregulă, iar acel aragaz nu a fost adus cu gânduri curate în apartament. Povestea capătă apoi accente caragialești și se termină cu „injurii și amenințări".

Urmează apoi o înșiruire imposibilă de cifre care reprezintă cheltuieli, sume restante, chestii contabile care l-ar face și pe ministrul Justiției să se plictisească groaznic, dacă s-ar apuca să le citească. Administratorul reușește să tragă linie și să formuleze o concluzie fără echivoc:

În afară de astfel de romane, administratorul-grafolog mai scria și nuvele, sub forma unor anunțuri la fel de frumos redactate, lipite pe pereții liftului. Omul scria mult și inutil și părea să fi făcut un soi de pasiune să-ți spună abia la final motivul anunțului. Practic, doar când ajungeai la etaj citeai, pe ultimul rând, că „liftul nu mai are frâne".

Într-un final, în cutia poștală am găsit acel anunț de care m-am temut cel mai mult. Din păcate, acea hârtie nu a mai fost salvată, dar cuvintele frumos caligrafiate pe hârtie îmi vor rămâne în veci în minte: „Stimați locatari, nu mai pot. Vă rog să luați act de demisia mea". Peste câteva zile, blocul a fost luat în primire de o contabilă înfiptă, angajată de asociație, care ne-a cerut din prima să plătim prin online banking, dacă avem posibilitatea. Înainte să mă mut din bloc, m-am mai întâlnit o dată cu el. Era, cred, prima oară când îl vedeam necropuit, din cap până-n picioare. L-am salutat, apoi m-am strecurat pe lângă el și am ieșit afară. Din spatele geamului, administratorul mi-a mai aruncat o privire tristă, de om înfrânt. Comunismul tocmai căzuse în acel bloc.