De vorbă cu Marina Abramovic

Marina Abramovic, bunica în vârstă de 65 de ani a artelor performative, spune că ești încă relevant atunci când vin tinerii la spectacolele tale. Când e vorba de petrecerile pe care le dă, lucrurile stau cu totul altfel. Spre surprinderea mea, am fost invitată la petrecerea ei privată pentru VIP-uri de la un restaurant vienez select după deschiderea ei de joi noapte, „With Eyes Closed I See Happiness, 2012”, care a avut loc la galeria Krinzinger din Viena. O corecție mică: Am fost nesimțită și mi-am adus trei prietene pleșcare cu mine. Cred că am fost cele mai tinere persoane de acolo.

Am reușit să storc un interviu de 12 minute cu superstarul mondial al artei contemporane. Dar a fost mișto. Ea era înfometată, oamenii purtau ochelari mari, trăgeau pe nas tutun și vărsau vin roșu pe fețele de masă albe. Abramović a reușit să-și păstreze demnitatea chiar și în timp ce fanii înnebuniți îi făceau fotografii în timp ce ea se îndopa cu gogoși acoperite de zahăr pudră.

VICE: Mi-am pus niște cristale în decolteu pentru că știu că folosești cristale în opera ta.

Marina Abramović: Eu nu mi-am pus niciodată cristale în decolteu, dar e ok. Mi-am pus cristale în jurul capului și am întrebat lumea: „Știți cât e ceasul?”

Mulți artiști din ziua de azi se luptă să răzbată în lumea artei. Ai vreun sfat pentru noi?

Da, da, da. Publicul meu e un public tânăr. Sunt atât de incredibil de fericită și recunoscătoare pentru asta. Știți cine mi-a făcut o favoare enormă? Lady Gaga. Mi-a adus mult public tânăr. Încă nu m-am întâlnit cu ea, dar ne-am cunoscut virtual. Lady Gaga a venit să-mi vadă show-ul de la MoMA în 2010 și din cauză că a scris asta pe Twitter, au venit toți puștanii la MoMA s-o vadă pe Lady Gaga. Și chiar și după ce a plecat Lady Gaga, au stat să-mi vadă spectacolul. Am vreo 80 000 de fani pe Facebook și toți au sub 30 de ani. Sunt super bucuroasă.

Dar sfatul meu pentru tinerii artiști e să fie mai puțin egoiști. Când ajungi la o anumită vârstă, trebuie să dai necondiționat. Cred că tinerii artiști ar trebui să fie mult mai puțin egoiști. În primul rând, trebuie să știți că arta nu se face pentru faimă și bani. Arta e despre cu totul altceva. Faima și banii sunt doar un efect secundar, un bonus.

A doua chestie de care trebuie să-ți dai seama e dacă ești artist sau nu. Oamenii vor să fie artiști din motive diferite, dar dacă simți că trebuie să creezi, atunci ești un artist bun. Și e nevoie de multe sacrificii. E o viață plină de singurătate. Trebuie să te dedici complet. Trebuie să fii inferior. Trebuie să ai febră, să te simți bolnav, ca și cum arta ar fi singurul lucru care există pe lume.

Apoi, dacă ești un artist cu adevărat bun, trebuie să înveți cum să supraviețuiești în societate – să nu te compromiți, să nu-ți poluezi arta. Și sunt atâtea lucruri de învățat despre lumea asta. E uimitor, primul meu spectacol a fost în Italia și s-au vândut toate biletele. Dar eu n-am văzut un ban. Toți artiștii trec prin mizerii din astea. Așa că trebuie să fim uniți și să ne ajutăm unii pe alții. Sunt foarte puțini artiști cu adevărat generoși. Unul dintre ei e Robert Rauschenberg. A creat un spital pentru artiști. A creat un cont bancar pentru artiștii cu probleme financiare.

Avem nevoie de asta.

Și artiștii din generația mea trebuie să fie generoși. Eu înființez acum un institut de artă performativă unde voi organiza cursuri pentru cine e interesat.

Crezi că și interviurile sau cursurile sunt o formă de performance?

Performance e un cuvânt mult prea uzitat. Nu-mi place să privesc interviul ca pe o formă de performance. Și nici cursurile. Unii spun că sunt, dar e o tâmpenie. Când fac un performance, atunci se cheamă că fac un performance. Acest interviu nu e un performance.

Ce relație ai cu moda?

Generația mea urăște lumea modei. În anii 1970, dacă purtai ruj, nu erai considerată o artistă bună. Și eu am zis: „Nu-mi pasă de toate regulile astea. Dacă-mi place ceva, nu-mi pasă ce cred ceilalți.” Îmi place moda originală. Mie Comme des Garçons mi se pare genial. La fel și Yōji Yamamoto. În ultima vreme îmi place și Riccardo Tisci. Tocmai mi-a făcut rochia asta. Mă simt foarte confortabil în ea. Uite, are și trenă. Mă simt ca o călugăriță în misiune.

De unde ai crucea din jurul gâtului?

E Decorația Austriacă de Onoare pentru Știință și Artă, cel mai înalt premiu austriac pentru activitatea artistică de-a lungul vieții. E minunată de purtat. O port ca accesoriu, ca pe o bijuterie, dar de fapt e o medalie. Mi-a fost acordată în cadrul unei ceremonii de patru ore de către președintele Austriei în 2008. De obicei, o acordă oamenilor în vârstă de 70, 80, 90 de ani sau celor deja decedați. O port pentru că Austria e cel mai bun loc în care s-o porți.

Și nu te consideri o artistă feministă, nu?

Nu, evident. Chiar urăsc să împart arta în ideologii specifice. Arta e doar una. Există artă bună și artă proastă și atât. Nu e important cine o face.

Traducere: Oana Maria Zaharia