6 filme despre muzica ta preferată pe care poți să le vezi acum în București

Majoritatea filmelor de la DokStation de anul ăsta sunt noi, deci nu ai cum să zici: „Le-am văzut deja”.

|
13 Septembrie 2018, 10:56am

Captura via Conny Plank

Azi începe ediția cu numărul trei a festivalului DokStation, singurul eveniment din București dedicat filmelor documentare despre muzică. În perioada 13-16 septembrie, la festivalul care va avea loc în Apollo 111, Control, Spațiu M60 și Plaza România, vei putea să vezi concerte de la artiști ca Afrika Bambaataa, Don Letts, Omelette sau Vunk, vor fi sesiuni de Q&A și proiecții de filme documentare despre muzică. Multe filme documentare despre muzică.

Anul acesta oferta e cât se poate de eclectică, de la documentare despre artiști ca Whitney Houston sau George Michael și până la John Lydon sau Conny Plank. Și majoritatea sunt lansate în ultimii doi ani, unele chiar în premieră națională, deci nu merge duma cu „le-am văzut deja”. Eu îți sugerez să mergi la toate, dacă ai timp. Dar dacă nu ai cum, uite șase pe care nu ar trebui să le ratezi sub nicio formă anul ăsta la DokStation:

Conny Plank: The Potential of Noise (2017)

Au trecut vremurile alea în care documentarele despre muzică erau, în mare, despre un artist sau un gen muzical. Conny Plank: The Potential of Noise e despre un producător și inginer de sunet, cunoscut doar de oamenii din industrie sau fanii die-hard, care chiar caută astfel de detalii pe spatele unui vinil. E bine că se pune accent și pe oamenii din studio. Așa cum am aflat și din documentarul ăsta, impactul lor e uriaș.

Conny Plank e asociat cu mișcarea krautrock din Germania anilor 60 și 70. A lucrat la albume legendare ca primul de la Neu, Cluster, Harmonia sau primele materiale de la Kraftwerk. La scurt timp după ce începe documentarul aflăm că omul a lucrat și cu Scorpions, și le-a sugerat să-și schimbe numele în Stalingrad. Bine că nu l-au luat în serios. S-ar fi văzut asta la vânzări. În plus, Conny Plank a lucrat și cu Devo, Killing Joke, Eurythmics sau Whodini. Cine ar fi crezut?

Documentarul e realizat de fiul lui, Stephan Plank, deci inevitabil atinge și subiectul relației dintre tată și fiu. Câteodată mai subtil, alteori cât se poate de direct. Conny Plank nu a fost un tată bun, asta-i clar. Era prea prins de munca lui din studio ca să fie prezent în viața de familie. Documentarul e și o încercare a fiului să-l cunoască mai bine pe taică-său. Prin declarațiile artiștilor despre el, ajunge într-un final să accepte înstrăinarea din copilărie.

Cea mai memorabilă scenă: Când se întoarce fiul la ferma/studioul unde a copilărit.

Cassette: A Documentary Mixtape (2016)

Da, e clar din titlu, e un documentar despre caseta audio. E pentru nostalgici, adică toată lumea, mai puțin pentru inventatorul ei, care mi s-a părut mult mai fascinant decât istoria casetei. Lou Ottens, omul care a condus echipa de la Philips responsabilă pentru crearea formatului fizic, e poate singurul om din tot documentarul care nu pare deloc afectat de declinul casetei. E genial. Omul a ajuns la 90 de ani, o vârstă numai bună pentru discursurile de genul „those were the days”, dar cu toate că echipa din spatele documentarului tot încearcă să scoată ceva sentimentalisme de la el, nu îi pasă de trecut.

Interviurile cu Lou și călătoriile la muzeul Philips, unde vorbește despre diferitele produse create pentru casete, sunt suprapuse cu declarațiile pline de patos ale unor muzicieni încă îndrăgostiți de invenția lui. E o doză bună de nostalgie aici, cu Ian MacKaye care vorbește despre momentul când și-a dat seama că pe o casetă poți asculta piese de la mai mulți artiști, sau când Mike Watt povestește cum a înregistrat prima lui piesă, intitulată „Infected Pastrami”, ca un punker adevărat, pe casetă. Lou Ottens rămâne, la toate, rece.

Nici măcar nu știm ce muzică ascultă Lou, sau dacă e un simplu robot setat doar pe partea de inginerie. Spre finalul documentarului aflăm și de ce pare atât de distant de invenția lui. Lou Ottens, pe când era tot șef mare la Philips, a fost și unul dintre oamenii care au dezvoltat și au ajutat la răspândirea CD-ului pe piață. Deci practic el a omorât caseta.

Cea mai memorabilă scenă: Când stau toți bătrânii care au fost implicați în lansarea casetei și încearcă să-și amintească de vremurile bune.

Desolation Center (2018)

Ăsta e cel mai fun documentar pe care poți să-l vezi la DokStation. Totul începe în Los Angeles, prin 1984, când toți tinerii erau punkeri și mergeau la concerte dubioase. Spre exemplu, Johanna Went a aruncat cu un cap de porc în publicul de la Whiskey a Go Go. Punkerii erau pe slam dancing și multe concerte au fost oprite de poliție. Stuart Swezey, care e și regizorul documentarului, a zis să organizeze un concert DIY în deșert, departe de polițiști. Așa s-a născut Desolation Center. Asta a fost înainte de Burning Man sau Coachella, apropo.

Prima ediție a fost cu Minuteman și Savage Republic în deșertul Mojave, la trei ore de Los Angeles. Organizatorii nu au știut exact cu ce se mănâncă un astfel de eveniment. În timpul concertului celor de la Minuteman, au pus șosete pe microfoane, ca să se audă mai bine în condițiile alea. Distracția începe la a doua ediție, când pe lângă concertul haotic de la Einsturzende Neubauten, Mark Pauline, un om care distruge chestii de dragul artei, a încercat să arunce în aer un munte. A treia ediție a avut loc pe apă, pe ideea că e opusul deșertului.

În timp ce te uiți la Desolation Center îți dai seama că mesajul documentarului nu are legătură neapărat cu muzica. Evenimentul a fost pentru tinerii care s-au simțit respinși de societate. Un tânăr e oricum o bombă de nervi și frustrări care stă să explodeze din secundă în secundă. Genul ăsta de eveniment le-a oferit o oază anti-socială, unde puteau să se rupă departe de toți oamenii ăia care nu-i înțeleg. Nu mai poți face asta în zilele noastre. Dacă cineva ar încerca să arunce în aer un munte, s-ar transmite live pe Instagram și cheful s-ar sparge în câteva minute. Tinerii din ziua de azi nu mai au unde să se „desfășoare” în libertate. Te miri de ce sunt atâtea mesaje de hate și bullying pe internet?

Cea mai memorabilă scenă: Când cineva anunță la microfon că are nevoie de tab-urile de LSD pe care le-a uitat în mașina oamenilor cu care a venit la chef.

Parallel Planes (2017)

În Parallel Planes e vorba despre 12 artiști care fac muzică experimentală sau neconvențională. Totul începe de la întrebarea „de ce să faci muzică, dacă nu o să fie ascultată de multă lume?”. Titlul de Parallel Planes vine de la versurile „I’m on a parallel plane / can’t decide if you’re on the same”, din piesa „I am Pentagon” de la The Make Up, și tot apare pe ecran în timpul documentarului. Deci cu toate că artiștii ăștia nu fac aceeași muzică, sunt uniți prin dorința lor de a experimenta.

Parallel Planes e și cel mai experimental documentar de la DokStation. Nu are o structură clasică. Fiecare artist își prezintă motivația pentru arta lor, dar apoi e editat în așa fel încât sare de la unul la altul în funcție de tema de discuție sau doar random. Cam asta e și ideea. Să faci un produs artistic cum vrei tu, fără să fii constrâns de regulile celorlalți. Documentarul imită etosul artiștilor.

Chestia cea mai faină la Parallel Planes e că nu e doar pentru iubitorii de muzică. E dedicat oricărui artist, din orice domeniu. Toți oamenii ăștia fac ceva pentru că sunt îndrăgostiți de muzică. Și devotamentul lor, care e prezentat prin lupta lor constantă să nu dea în faliment sau prin declarații împotriva celor care fac ceva comercial, o să te facă să apreciezi arta care-i făcută fără compromisuri. Dacă ești muzician, după ce vezi Parrallel Planes o să vrei să-ți faci o trupă și să cânți muzica ta. Dacă ești un artist, o să vrei să faci ceea ce-ți place. În ambele cazuri, o să te bucuri că măcar nu ești singur.

Cea mai memorabilă scenă: Când Jamie Stewart de la Xiu Xiu stă lângă niște animale de pluș.

Here To Be Heard: The Story of the Slits (2017)

Here To Be Heard e un documentar despre The Slits, una dintre cele mai importante trupe de punk formate numai din femei. Habar nu am de ce a trecut așa mult timp până a ieșit pe piață. Cu toate că trupa nu a fost niciodată foarte cunoscută, The Slits a schimbat foarte multe în scena punk din Londra și meritau măcar un documentar focusat doar pe povestea lor, care e la fel de interesantă ca muzica pe care au scos-o, o combinație de punk, reggae și post-punk.

Pe lângă faptul că tipele din The Slits au fost o prezență aparte în scena punk, o trupă formată doar din femei era o raritate, în documentar se pune accent și pe curajul lor. Dacă lăsăm la o parte muzica, The Slits au luptat să schimbe imaginea despre femei în societate. Prin modul în care se îmbrăcau, cum dansau pe scenă sau versurile din piese, tipele astea au dat dovadă de un tupeu care pare greu de înțeles în zilele noastre. Pe atunci, să te îmbraci neconvențional era un act curajos, nu doar o expresie a personalității. Când te gândești la expresia „girl power”, The Slits ar trebui să-ți vină în minte.

Până la un punct, documentarul e o trecere în revistă a istoriei formației. A doua parte a documentarului e mai mult despre Ari Up, solista și fondatoarea trupei. Ari a fost o persoană complicată, cu o personalitate ciudată. A fost o artistă în adevăratul sens al cuvântului, plină de energie într-o zi, conștientă de faptul că mulți au uitat de The Slits în alta. Înainte să moară de cancer la sân, la doar 48 de ani, a insistat să fie înregistrată cât mai des, deși nu a spus nimănui că suferă de o boală atât de oribilă. Aici apar înregistrările alea. Într-un fel, pe „Here to be Heard” publicul o va înțelege pe Ari la modul personal. Chiar mai mult decât prin muzica ei.

Cea mai memorabilă scenă: Când Ari se pișă fără jenă pe o bordură la marginea drumului. True punk.

Blue Note Records: Beyond The Notes (2018)

Am avut documentare despre un producător, o trupă de femei, artiști neconvenționali, un festival în deșert și caseta audio. Merge unul și despre o casă de discuri. Blue Note Records: Beyond The Notes o să aibă premiera națională la DokStation. Îți dai seama din start că e un documentar realizat în 2018, când Robert Glasper și formația lui vorbesc despre jazz ca un mod prin care să lupte împotriva vremurilor nasoale. Asta se aplică și în prezent, pentru că Trump.

Din fericire, discuția asta despre politică nu ține foarte mult și toată atenția e îndreptată asupra muzicii. Istoria casei de discuri Blue Note Records începe când doi germani vin în America după ce Hitler a ajuns la putere. Cei doi nu știu mare lucru despre jazz, dar sunt fascinați de muzica asta. Așa că au pus de-un label unde ideea era să lași artistul să facă ce vrea, în contrast direct cu majoritatea caselor de discuri, care caută hituri. Uite că poți să clădești un label legendar cu accent pe calitate, nu pe vânzări.

În documentar apar foarte multe poze cu artiști de jazz arhicunoscuți. E de așteptat pentru un label fondat în 1939, dar sunt și imagini video cu Thelonious Monk, de exemplu, deci merită să te uiți doar pentru el. Sunt și niște povești foarte interesante despre Miles Davis. Wayne Shorter povestește cum Miles l-a întrebat într-o zi „nu ai vrea câteodată să cânți de parcă nu știi să cânți?”. Tot aici o să dai și de o sesiune de înregistrări pentru piesa „Masquelero”, cu Herbie Hancock, Wayne Shorter, Robert Glasper și alții, care o să te facă să apreciezi și să înțelegi mai bine jazzul adevărat.

Cea mai memorabilă scenă: Când Herbie Hancock îl imită pe Francis Wolff, unul dintre cei doi fondatori ai label-ului, care dansa de fiecare dată când le ieșea dubla perfectă.