Fotografii de autoarea articolului

Toate tipurile de oameni peste care am dat, ca româncă, în trenul Transsiberian

Am mers din Rusia în China via Mongolia și ăștia sunt oamenii pe care i-am întâlnit, în cele șapte zile pe tren.

|
24 August 2018, 8:51am

Fotografii de autoarea articolului

Nici nu știu de unde să încep povestea despre Transsiberian. Dar cred că cel mai simplu punct de pornire ar fi lungimea lui: de la Moscova la Vladivostok are vreo 9 000 de kilometri, pe care îi parcurgi, dacă nu te dai jos deloc din tren, în vreo șapte zile.

Dacă n-ai chef să mergi până la Vladivostok și vrei ceva mai spectaculos (nu tocmai un cuvânt pe care l-aș asocia cu orășelele rusești din Orientul Îndepărtat), poți alege varianta care trece în Mongolia, prin Ulaanbaatar, și care ajunge până în Beijing. Asta înseamnă vreo 8 300 de kilometri și este și varianta pe care am ales-o eu.

Transsiberianul nu e o experiență pe care să o faci de două ori: o dată e suficient, pentru că vei petrece atâta timp în tren, încât dacă vrei vrea să revezi oricare din locurile pe unde te-ai oprit, o să preferi să zbori acolo. O să mănânci în tren, o să dormi în tren, o să te speli în tren (și șansele să prinzi un tren cu dușuri sunt mici) și o să cari după tine apă, mâncare și rucsaci, până când o să ai brațe de urangutan.

Însă în călătoria asta trenul devine mai mult decât un mijloc de transport: pe geamul lui vezi cum se schimbă peisajul, cum arată satele părăsite din Siberia, în apropierea cărora și-a construit Stalin gulagurile, Baikalul, iurtele și turmele mongole și, cu puțin noroc, o frântură din Marele Zid Chinezesc. Între două opriri, trenul devine popasul unde îți aduni gândurile, un spațiu intim, aproape ca într-un cămin studențesc, unde te odihnești, citești și - una dintre cele mai distractive chestii - cunoști oameni cu care nu ți-ai imaginat că o să împarți vreodată o supă la plic.

Și crede-mă - oricât de antisocial ai fi și oricât de decis ai fi să dormi, să termini istoria aia a Orientului Mijlociu pe care ai început-o anul trecut sau să-ți scrii romanul vieții, oamenii or să te fure și fără să-ți dai seama o să împarți plăcinte și vișine proaspete cu niște personaje colorate care vorbesc cu tine, fără să ai cea mai vagă idee ce-ți spun.

Localnicii

Imaginează-ți că ai niște treabă la Cluj. E drum lung, dar ai niște neamuri acolo pe care trebuie să le mai vezi din când în când, așa că decizi să iei trenul de noapte, să dormi comod la cușetă și să nu pierzi o zi întreagă pe drum.

În jurul tău, e plin de turiști care scriu în carnețele, se uită filosofic pe geam și încearcă să extragă învățături importante pentru existența lor. Din când în când, te întreabă dacă pot să-ți facă o poză. Sau încearcă să se bage în seamă cu tine cu trei cuvinte pocite în românește, din care nu înțelegi nimic, dar când zâmbești la ei și le răspunzi ceva, se bucură ca niște cimpanzei care au învățat să vorbească prin semne. Apoi scriu iar în carnețele.

Pentru tine e doar un drum până la Cluj, unde trebuie să te pui la masă cu niște neamuri pe care oricum nu le suporți. Îți vine să-i arunci pe toți pe geam, dar geamurile de la tren nu se deschid atât de mult, așa că te culci.

Înlocuiește Cluj cu oricare oraș de pe traseul Transsiberianului, și cam ăștia sunt localnicii. Niște oameni normali, bulversați de turiștii pentru care drumul ăsta banal cu trenul e experiența vieții.

E drept însă că, ocazional, poți să dai peste un grup de moșuleți sau babushkas care te adoptă. Genul ăla care umblă prin tren în capot și-n papuci, vorbesc cu tine încontinuu, deși nu înțelegi nimic din ce zic, te pun la masă și te îndoapă cu vișine, zmeură, plăcinte și ceai, până te împaci cu ideea că până la următoarea oprire ești animalul lor de companie. Ceea ce nu e rău de loc. Plăcintele rusești sunt al naibii de bune.

În stații localnicii vin sub forma unor vânzători ambulanți de la care poți cumpăra orice: de la fructe și pește afumat până la mărgele, vaze de jumătate de metru înălțime, jucării uriașe de pluș sau lustre.

Călătorii profesioniști

Arată de parcă ar fi jefuit un Decathlon: au adidași și pantaloni de trekking, bricege multifuncționale, căni pliabile, filtre la purtător, biscuiți și supă la plic. Au un app care înregistrează automat, zilnic, pe unde au mers și unde au stat. Au un DSLR de ultimă generație, cel puțin un GoPro și selfie stick-uri, și ocazional filmează segmente pentru vlogurile lor. Scriu punctual în carnețele - cu locații, detalii și prețuri, nu filosofie.

Young urban professionals, o combinație de corporatiști și bloggeri de travel, vin de obicei din vestul Europei și ăsta e felul lor de a-și petrece luna anuală de concediu (sau lunile).

Hipioții

Mai ales în Mongolia, îi simți de departe. Dușul nu e o parte esențială a experienței lor de călătorie. Sunt arși de soare și prăfuiți de la cât au făcut autostopul între trenuri. Nu-și iau bilete în avans, le cumpără din gară, la inspirație. Se opresc câte o lună-două în fiecare țară, unde încearcă să intre în comuniune cu natura campând, și se lipesc de hosteluri și de localnici, unde mai ajută cu treabă ca să-și mai suplimenteze veniturile și să nu mănânce chiar numai carne de oaie și iaurt primite cadou de la oameni. Nu zic thank you, zic bayarlalaa.

Nu înțeleg de ce nu accepți că pământul îți oferă tot ceea ce ai nevoie. Îi întrebi pentru cât timp plănuiesc să călătorească și îți spun că nu au bilet de întoarcere, că or să se întoarcă acasă atunci când o să îi ducă drumul acolo.

Grupurile de oengiști și voluntari

Stau toți în același vagon și, dacă ai ghinion să nimerești în el, o să-ți amintești de facultate și de statul în cămin. În timp ce tu încerci să dormi noaptea, ei fac excursii de reaprovizionare la chioșcurile de pe peroanele gărilor și guiță triumfători la întoarcere: I’ve got BEEEEER!

La urcare și la coborâre stau în grupuri compacte și gălăgioase și nu nimeresc niciodată vagonul în care trebuie să urce, ceea ce îi amuză foarte tare. Sunt singurii care se distrează în cele patru-șapte ore pe care le petreci la vamă, când tu ești la un pas de a fugi dramatic din tren de plictiseală sau de somn, urlând FREEDOOOOM.

Și îi urăști pentru chestia asta.

Turiștii cu pachet de vacanță

De obicei dai peste ei în drumul spre vagonul restaurant (între două sandvișuri cu salam), când mai treci prin vagoanele de clasa întâi, la care tu n-ai acces că na, ești sărac. Stau câte doi în compartiment, au televizor și fotoliu. Au echipament foto pe ei care costă mai mult decât rinichiul tău drept, pălăriuțe de exploratori, veste multifuncționale și binocluri și nu mănâncă șnițel cu castravete la caserolă, ci doar la vagonul restaurant.

La coborâre, în timp ce tu negociezi prin semne tarifele taximetriștilor sau încerci să nimerești un autobuz care nu te duce în partea opusă a orașului, ei sunt preluați de un ghid local care are numele agenției scris pe o hârtiuță, urcați într-un microbuz, și duși la hotel.

Sunt important de urmărit însă: ghidul lor e unul din puținii localnici care vorbește engleza, și dacă îl abordezi cu suficientă inocență și drăgălășenie, s-ar putea să afli de la el ce autobuz poți să iei ca să ajungi la hostel, și unde e cel mai apropiat bancomat funcțional sau casă de schimb.

Ba chiar, dacă ești cu adevărat norocos, s-ar putea să-ți dea și o hartă, încercând să te vrăjească să te alături turului lor în deșert la doar 200 de dolari pe zi.

Călătorul singuratic

Și el scrie în carnețel, dar, spre deosebire de călătorii profesioniști, scrie filosofic. E super entuziasmat de orice conversație, iar dacă îl ai coleg de compartiment o să îi afli toată povestea vieții, dar nu numai - veți putea împărtăși gânduri cu privire la călătorie. Sau, în funcție de numărul de beri cu care ai apucat să te aprovizionezi la cea mai recentă oprire în gară, importanța existențială a călătoritului de unul singur, felul în care viața se așază de la sine, unde mergi și de unde vii (filosofic vorbind) și, eventual, poveștile fostelor la care se mai gândește din când în când în timp ce se uită pe geam.

Călătorul singuratic are Lonely Planet-ul la îndemână deschis la partea cu „useful phrases in Russian”, încearcă să învețe cât mai multe cuvinte în mongolă și citește despre gulaguri. Pentru el, Transsiberianul nu e o călătorie - e CĂLĂTORIA.

Personalul din tren

Fiecare vagon are un însoțitor - sau, mai frecvent, însoțitoare. Doamnele sunt responsabile să-ți dea cearceafuri curate, să-ți verifice biletul și pașaportul, să mențină vagonul curat (în Rusia dădeau cu aspiratorul în fiecare zi) și să îți explice procedura de la vamă. După noroc, s-ar putea să dai de niște femei simpatice, care se amuză încercând să îți spună chestii pe care nu le înțelegi și care zâmbesc atunci când ofițerul vamal mongol îți întoarce bagajele cu fundul în sus, căutând droguri printre chiloții tăi purtați.

Sau peste niște scorpii care te trezesc la 5 dimineața după ce ai stat până la 2 treaz, în vamă, ca să-ți ia cearșafurile de pe pat, care încuie toaletele în stații și uită să le mai descuie cu orele și care îți bagă pe gât supe la plic pe care nu le vrei, apoi îți iau o pălărie de bani pe ele.