De ce abia așteaptă rușii să fie gazdele dușmanilor lor la Cupa Mondială

Relația dintre Rusia și Occident e, după cum bine se știe, cu năbădăi. Se pare că în fiecare lună există un articol nou despre o ceartă la nivel internațional pe o temă sau alta, indiferent că se amestecă unii în alegerile altora, apar zvonuri despre casete în care Președintele Trump ar urina pe prostituate rusoaice sau insinuări cum că Rusia ar fi otrăvit un fost spion și pe fiica acestuia într-un restaurant italienesc cu prețuri medii din Marea Britanie.

Dar în 2018, Rusia are ocazia să se re-branduiască un pic în ochii lumii, pentru că, de pe 14 iunie până pe 15 iulie, țara găzduiește Cupa Mondială FIFA 2018 și va primi oaspeți de pe toate continentele – cam un milion în persoană și miliarde la televizor.

Cu câteva săptămâni înainte de începerea turneului, m-am întors înapoi acasă în Rusia, din noua mea casă din Germania, ca să încerc să înțeleg care-i atmosfera în țara mea natală, înainte să-și facă datoria de gazdă. În cele mai liniștite și pașnice perioade, puține chestii tribalizează oamenii în moduri fundamentale mai ceva decât o face sportul. Și, dacă mai pui la socoteală și naționalismul feroce de la Cupa Mondială, se poate întâmpla orice.

Prima mea oprire a fost la Moscova, unde Vladimir Putin se străduiește din greu să antagonizeze cât de mulți lideri occidentali poate. Doar acum câteva luni, președintele Rusiei a fost ales cu 77% din voturi, într-o competiție în care, efectiv, a concurat doar el, iar cel mai important candidat al opoziției, Alexei Navalny, n-a avut voie să participe. Cea mai mare parte din mass media e deținută de stat și, conform Reporteri fără frontiere, Rusia e acum pe locul 148 în lume ca libertate a presei.

Ca orice alt oraș-gazdă din trecut, Moscova face ce poate ca să-și ascundă temporar imperfecțiunile, înaintea Cupei Mondiale, adică fix chestiile care conferă orașului o textură proprie. Zonele desmnate exclusiv pentru fani au fost curățate, iar marshrutki din oraș – microbuze colorate, neoficiale – au fost interzise până după turneu.

Dincolo de interdicție, marshrutki n-ar fi putut să circule prin Moscova în ziua în care m-am dus eu acolo. Era 9 mai și mersul obișnuit al lucrurilor fusese suspendat, pentru sărbătorile anuale de Ziua Victoriei din Rusia, care marchează capitularea naziștilor în „Marele Război Patriotic” – sau al Doilea Război Mondial, dacă preferați.

Putin a asistat de la Kremlin la marșul soldaților și tancurilor către Piața Roșie, în timp ce avioanele militare ale forței aeriene au pictat culorile steagului rusesc pe cerul dimineții.

„Există oameni care încearcă în mod activ să minimizeze rolul patriei noastre glorioase în înfrângerea fascismului”, a spus Putin mai târziu, în discursul său către națiune. „N-o să permitem să se întâmple asta!” Tonul discursurilor de Ziua Victoriei e, de obicei, mai conciliant, se pune accent pe efortul colectiv al comunității internaționale în lupta împotriva naziștilor. Dar nu și anul acesta.

Din discursul lui era clar că Putin se simte la fel de sigur și de încrezător pe tronul lui ca-ntotdeauna. Dar, pentru un plus de încredere în sine, anul ăsta i s-au alăturat și premierul israelian Benjamin Netanyahu și președintele Serbiei Aleksandar Vučić. De-a lungul ultimelor luni, Putin a ținut morțiș să accentueze faptul că nu e izolat la scară globală, iar faptul că găzduiește Cupa Mondială va contribui, fără doar și poate, la întărirea acestei imagini.

În ziua aceea, Moscova arăta exact ca-n visurile guvernului despre o vară perfectă. E o zi foarte călduroasă, nu se vede strop de alcool și sunt o grămadă de tineri pe-aici care lucrează ca voluntari și le oferă apă celor care mărșăluiesc.

În apropiere de locul în care stau eu, un grup de veterani în vârstă, care poartă medalii lucitoare, trec pe lângă câteva bannere izolate care-l laudă pe Stalin. Dar există puține semne din astea și sunt și rare – e, în principal, un eveniment pentru familii, la care copiii îmbrăcați în uniformă militară aleargă pe-acolo și se împușcă unii pe alții cu arme false.

Un anume tip iese clar în evidență în mulțime. Poartă o șapcă roșie de baseball și un tricou gri. Tipul, care ține sus o fotografie cu tatăl său în uniformă, se prezintă drept Regis Tremblay din Maine, SUA. „Mă aflu în căutarea adevărului”, îmi spune el, învăluit de fumul unui grătar din apropiere. Cineastul independent și activist autoproclamat pentru pace își documentează călătoria la Moscov, pentru a le arăta celor de-acasă că Rusia nu-i chiar atât de rea pe cât se spune.

„Ei cred că toate pe-aici arată în continuare ca pe vremea lui Stalin”, spune Tremblay și aruncă priviri în jur. „De fapt, Moscova arată mult mai ordonată decât majoritatea orașelor americane mari.”

Peste doar câteva secunde, un veteran rus în vârstă, ajutat de fiică-sa, vine încetișor la el, să-i ureze lui Tremblay bun-venit la Moscova. „Mă bucur că ești aici”, spune bărbatul și cei doi dau mâna. Din punctul ăla, din ce în ce mai mulți oameni îi zâmbesc și-i fac cu mâna cineastului, ca și cum ar fi întruchiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă Rusia și Statele Unite s-ar înțelege mai bine. „Pe vremuri luptam cot la cot”, îmi explică mai târziu alt veteran. „De ce uită toată lumea asta?”

Puterea sportului – și mai ales a fotbalului – de a vindeca lumea e o narațiune ușor obosită, adeseori promovată de FIFA, cel mai probabil în mod special ca să vândă mai multe bilete. Dar majoritatea rușilor cu care stau de vorbă aici chiar par pe bune entuziasmați să întâmpine oaspeți din întreaga lume. Mă surprinde un pic, având în vedere că televiziunea rusă de stat amintește constant spectatorilor săi că multe dintre aceste țări sunt chitite să distrugă Rusia. Oamenii de-aici îmi spun că ei cred că un bun-venit călduros ar putea schimba percepția negativă la nivel global asupra patriei lor.

Mă apropii de controalele de securitate de la intrarea în Piața Roșie – punctul central al evenimentelor zilei. Având în vedere măsurile sporite de securitate care au fost luate de-acum în tot orașul – atât ca reacție la recentele atacuri teroriste, dar și ca măsuri de precauție înainte de turneu – localnicii s-au obișnuit deja cu disconfortul sporit și stau liniștiți la coadă.

În Piața Roșie, o armată și mai mare de voluntari cu-adevărat entuziaști sunt gata să întâmpine mulțimile, să le mențină moralul ridicat, să ofere o mână, pentru a-i ajuta pe bătrâni să traverseze și să le explice turiștilor cu o droaie de detalii atente cum funcționează rețeaua de metrou. Conform guvernului rus, un număr foarte mare de elevi de pe tot cuprinsul țării s-au înscris să fie voluntari – ceea ce ei iau drept un semn că tinerii ruși sunt la fel de patrioți ca și generațiile precedente.

Peste câteva zile vreau să văd cum afectează turneul alte părți ale țării. Iau trenul de la Moscova până la cel mai estic oraș-gazdă, Ecaterinburg, în regiunea Ural, unde m-am născut. Sancțiunile economice globale din ultima vreme au afectat cel mai tare regiunile rurale și n-au făcut decât să mărească falia dintre cei mai bogați și mai săraci oameni din Rusia. Conform Departamentului Rus de Statistici, 20 de milioane de oameni din țară sunt considerați săraci și trăiesc din mai puțin de 9.452 ruble (128 de euro) pe lună. Cifra e în creștere, de la 15 milioane în 2012.

Cam pe la jumătatea drumului meu cu trenul – după mai bine de 15 ore – îl cunosc pe Sașa la vagonul restaurant. În cea mai mare parte a acestei excursii care pare să nu se mai termine, l-am văzut furișându-se o dată la 20 de minute, ca să stea și să fumeze pe despărțitorul metalic zornăitor și incredibil de periculos dintre vagoane.

„N-am mai vorbit niciodată cu cineva care stă în Occident”, îmi spune acesta, înainte să sară direct la întrebarea arzătoare care-l macină. „E adevărat că Europa a fost distrusă de refugiați?”

De ani de zile, televiziunea rusească de stat înfățișează Europa occidentală drept o societate în cădere liberă, copleșită de imigranți din Africa și Orientul Mijlociu. „Interesant” e singurul răspuns al lui Sașa, când îi explic că, după mine, integrarea merge, de fapt, destul de bine. Sașa nu crede că o să aibă vreodată ocazia să afle pe cont propriu. „Ca soldat, mă îndoiesc că armata o să-mi dea vreodată voie să călătoresc în UE”, spune acesta. „Și, oricum, la ce salariu am, o vacanță în Europa ar fi mult prea scumpă.”

După încă o pauză de țigară, trecem la Cupa Mondială. În ciuda costurilor în creștere pentru a o găzdui, Sașa e fericit că banii vor fi măcar cheltuiți pe ceva de care să se poată bucura. „Știu că e scump, dar dacă n-ar fi dat banii ăștia pe Cupa Mondială, oricum îi furau. Deci măcar ne iese și nouă ceva din ei, cum ar fi noul stadion de la Ecaterinburg.” Părerea lui despre elitele Rusiei e una pe care-am auzit-o adeseori în ultimele câteva zile. „Știm că la vârf există oameni care s-au îmbogățit. Dar ne-au și transformat țara într-o super-putere din nou.”

Când ajung la Ecaterinburg, mă duc direct la stadion. De aproape, arena arată ca un mash-up incongruent din două perspective. Fațada e din epoca sovietică, dar utilitățile stadionului sunt moderne – are inclusiv două loje care vor fi scoase după turneu.

În miezul tuturor acestor discuții despre naționalism, vindecare politică și re-branding cultural se află o competiție sportivă de bază, pe care probabil c-o va câștiga Germania. Această din urmă probabilitate încă n-a ajuns la grupul de tineri care se îndreaptă spre mine. Câțiva poartă hanoracul echipei naționale și toți fredonează cântece despre cum o să câștige Rusia cupa. Însă, dacă e să ne luăm după cele mai noi performanțe ale echipei Rusiei, cântecele clar sunt alimentate de optimismul orb care animă toți microbiștii înainte de Cupa Mondială. Când îi întreb dacă chiar cred că avantajul de a juca acasă o să-i ajute să câștige, își pierd un pic din încredere. „Rusia e mare, dar echipa noastră de fotbal…” spune, în cele din urmă, unul dintre tipi, înainte de a face un gest care să sugereze că naționala e foarte, foarte mică.

Ultima mea oprire mă poartă în al doilea cel mai mare oraș rusesc, Sankt Petersburg, unde doar stadionul a costat peste 800 de milioane de euro. Orașul în sine, cu palatele, podurile și canalele sale poate să aducă uneori cu Amsterdamul sau Florența. Există deja semne peste tot care-i trimit pe suporterii care va să vie spre zonele concepute anume pentru fani.

În vechea piață centrală a orașului, mă întâlnesc cu Petr Woskrenski, doctor și activist vocal pentru drepturile omului, care îmi spune că și-a pierdut ultimul loc de muncă la spital pentru că a participat la o demonstrație ilegală pentru drepturile LGBT în Cecenia. Dar Woskrenski crede că activiștii ca el vor putea să vorbească deschis, fără să se teamă de pedepse pe tot parcursul turneului, pentru că guvernul rus n-o să vrea să pară crud în fața mass media globale. O să-și facă și el datoria în timpul Cupei Mondiale și o să ofere tururi ghidate alternative în engleză, ca să le arate că Sankt Petersburgul înseamnă mai mult decât statui și catedrale aurite.

„Trăim într-o țară în care grupurile anti-fasciste sunt discriminate, dar extrema dreaptă e liberă să demonstreze cum vrea”, îmi explică acesta. „Și nimeni nu deschide gura, din cauză că modul în care abordăm aici problemele e să ne prefacem că nu există. De exemplu, există o criză HIV în Rusia pe care guvernul încearcă să o ascundă și am cunoscut medici persecutați pentru că au spus ceva.”

E greu să te afli în Rusia și să nu vezi peste tot contradicții. Rușii abia așteaptă să cunoască oameni din țări despre care cred că vor să-i distrugă. Spun că s-au săturat de corupție și de modul în care resursele naționale sunt folosite ca să-i îmbogățească și mai tare pe bogați, dar par fericiți că au fost cheltuiți pe o indulgență sportivă de patru săptămâni, fără să fie tras cineva la răspundere.

Mi se pare că Rusiei îi e greu să se hotărască ce vrea să fie sau încotro vrea să se-ndrepte. Indiferent dacă reușesc sau nu să se lămurească vreodată, prima chestie pe care-ar trebui să se concentreze e ceea ce-i așteaptă în viitorul foarte apropiat: Arabia Saudită, primul lor adversar.

Articolul a apărut inițial în VICE DE.