Cum se vede Bucureștiul dintr-un autobuz turistic, blocat în traficul infernal

Vara asta nu am ajuns încă nici la mare, nici la munte, nici măcar la vreun festival, așa că am decis să mă păcălesc singură și să mă cred turistă într-o capitală europeană. Bine, est-europeană. Nu a mers să-mi mint creierul doar prin simple plimbări pedestre, pe aceleași drumuri betonate cu aceiași oameni (care sigur nu sunt aceiași, dar par să fie) grăbiți și transpirați.

M-am hotărât atunci că o soluție de evadare din orașul meu ar fi să mă plimb cu un autobuz Bucharest City Tour. Sunt autobuzele alea roșii, supraetajate și cu număr de Constanța, dar care nu duc la mare, ci plimbă turiști prin București. M-am urcat într-unul din ele din stația de la Casa Presei, unde au un cap de linie. Celălalt capăt e la Unirii. Biletul costă 25 de lei și se cumpără direct din autobuz. Se poate plăti și cu cardul. M-a surprins treaba asta, la fel ca și pe casiera cea nouă care se afla încă în training. Așa că i-am oferit ocazia să învețe și plata cu cardul.

Am primit în schimb biletul și o hartă, la pachet cu un zâmbet amabil și de la ea și de la șofer. M-am simțit bine, dar cam ciudat. Nu-s prea obișnuită ca în mijloacele de transport în comun să fiu întâmpinată cu zâmbete și nici nu i-aș condamna pe șoferii RATB pentru asta.

Harta e una d-aia turistică, pliabilă și e despre București. A fost numai bună să mă ajute să mă transpun mai ușor în postura de turistă. Și, ca orice turistă care se respectă, am vrut să fac fotografii la tot ce mișcă și zboară în București. Așa că am urcat la etajul decapotat. Autobuzul arată bine și aici; nu te impiedici de gunoaie, are scaune curate și nu prezintă urme de vandalism. Probabil că e ceva normal în alte capitale europene, doar noi de mirăm de normalitate.

În fine, am pornit din loc și mă așteptam să văd același București pe care-l fotografiasem deja de sute sau chiar mii de ori. Doar că, surpriză, orașul chiar arăta diferit. Am intrat pe Bulevardul Aviatorilor și Bucureștiul poza în acest rol de capitală verde și curată. Când privești de sus, nu mai ești la fel de atent la detalii și mizerii.

Oamenii nu mai au fețe posomărâte. Clădirile se văd mai bine, par chiar mai interesante, mai ales cele de pe Calea Victoriei, unde poți învăța o lecție serioasă de arhitectură. Cu puțin noroc, dacă nu prinzi deloc roșu la semafor, nu apuci nici să vezi prea bine fațadele degradate de timp și ignoranță și nici bulinele roșii de grad seismic.

Însuși traficul supradimensionat și blocajele lui inerente devin un real punct de atracție turistică când te afli deasupra lui. Coloanele interminabile de mașini care așteaptă (aparent cuminți) la semafor arată ca o colecție de mașinuțe ale unui puști care se mândrește în fața musafirilor.

Dar partea bună, când ești turist din ăla chill, e că nu te grăbești nicăieri. Așa că te bucuri de ce vezi în jurul tău, de clădiri și peisaje, de selfie-uri, de ceilalți turiști care nu și-o ard prost, sub soare. Sau am fost eu norocoasă să nimeresc cu oameni civilizați.

Și, pentru că toți foloseau căștile cu ghidul turistic, am fost curioasă să aud explicațiile din ele. Așa că am prins detaliile despre Ateneul Român și Palatul C.E.C, dar a fost așa plictisitor că m-am răzgândit rapid. Poate că ar fi interesant să pui în căștile astea niște povești mai atrăgătoare și pentru turiștii care se satură de câți metri pătrați are Casa Poporului.

Că tot veni vorba de această bijuterie a artitecturii, singurul lucru pe care nu l-am putut simula ca pseudoturistă a fost deja must have-ul oricărui turist în București: un selfie cu Casa Poporului. M-am bucurat doar că de sus pare mai mică, atât de mică că sigur poate încăpea într-un selfie, chiar dacă asta nu o face și mai frumoasă.

Deși aș fi putut să mă plimb în buclă o zi întreagă, la un moment dat am hotărât să cobor din autobuz, până nu riscam prea tare să mă aleg pe post de suvenir cu o insolație zdravănă.

Din excursia asta am adus câteva fotografii de tip vederi turistice prin care orașul e mai frumos decât îl știi. Sigur, condiția este să schimbi unghiul de vedere, la propriu.