Un jaf armat mi-a distrus vacanța și viața după ce am revenit acasă

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

Era ultima mea noapte în Tbilisi, Georgia, unde am stat o lună în călătoria mea de trei luni. Plecasem destul de beat de la petrecerea unui prieten, pe la vreo trei dimineața. M-am dat jos din taxi pe bulevardul Rustaveli, principalul din centrul orașului și m-am împiedicat până în apartamentul închiriat, unde am leșinat în pat.

După vreo oră și ceva, am fost trezit de un bocănit la ușă. M-am uitat pe fereastră și am văzut o tânără, singură, în curtea blocului vechi de un secol în care stăteam. Ea striga ceva în georgiană, iar deși nu înțelegeam ce spunea, mi-am dat seama că era necăjită. Am deschis ușa și am întrebat care-i problema. Ea a încercat să intre cu forța, postându-se în prag în timp ce eu încercam să închid ușa. Doi bărbați au venit în goană de la colț, direct în apartamentul meu și m-au trântit la pământ. „Dă-ne banii tăi!”, au strigat ei în engleză.

„Luați ce vreți”, am zis eu. Aveam doar douăzeci de Lari în portofel, echivalentul a zece dolari canadieni, salariu pe o zi pentru majoritatea georgienilor, dar cu siguranță insuficient pentru a justifica o spargere. Ei au devenit din ce în ce mai agresivi. Unul dintre bărbați a luat un cuțit mare din bucătărie și mă ținea de cap, în timp ce înjunghia podeaua la câțiva centimetri de fața mea, cerând mai mulți bani. Între timp, ceilalți doi îmi răscoleau apartamentul.

El mi-a dat capul pe spate și a presat ferm cuțitul de gâtul meu. Fata mi-a înmânat un pix și o hârtie și mi-au spus că notez PIN-ul cardurilor bancare și mi-a înmânat telefonul pentru a introduce parola. Ei mi-au resetat telefonul (presupun ca să nu fie monitorizați de aplicațiile de securitate), m-au condus în baie, au închis ușa și au stins luminile.

Când am ieșit, ei dispăruseră și apartamentul meu era varză. Orice valoros fusese furat, pașaportul, computerul, telefonul și unele lucruri lipsite de o valoare mare, cum ar fi cureaua mea și niște teniși ieftini.

Am mers până la hotelul lux de lângă și am rugat-o pe recepționistă să sune polițiștii, care au reacționat cu promptitudine și m-au escortat la secția de poliție, unde am stat 15 ore pentru declarații și birocrație, fiind nevoie de traduceri din Georgiană în Engleză și viceversa.

Georgia are o economie slabă, după standardele europene, iar turismul e una dintre cele mai profitabile industrii. Infracțiunile împotriva turiștilor, în special celor din Vest sunt luate în serios. Aparent, poliția s-a folosit de toate resursele disponibile pentru investigație și au prins suspecții a doua zi. Mi s-au returnat toate lucrurile, cu câteva excepții insignifiante, inclusiv tenișii, pe care cred că unii dintre atacatori îi purta atunci când a fost adus la secție.

Procesul legal părea să fie expediat în numele meu și am putut să părăsesc țara la două zile după jaf. Mi s-a spus că hoții au mărturisit și au fost de acord cu sentințele de patru ani în închisoare, cu eliberare condiționată. Am primit niște bani de la prieteni și familie și am cumpărat un zbor spre Istanbul.

Din moment ce deja plătisem transportul și acomodările, am continuat călătoria mea pentru încă două luni, deși nu sunt sigur de ce. Nu eram aproape deloc interesat de atracții turistice și vizite la muzee. M-am plimbat prin Roma fără scop și fără bani. Nu am participat la niciun tur și nu am trecut pragul niciunui muzeu. Am preferat să beau singur într-un bar, decât să vizitez Auschwitz, motivul pentru care am ales Polonia de la bun început. Am petrecut trei săptămâni în Budapesta, în mare parte în apartamentul închiriat.

Încă nu pot să articulez adecvat efectul pe care l-a avut atacul asupra mea, după ce m-am întors în Toronto. Am fost la terapie, la sfatul celor apropiați. Aparent, terapeuții au avut dificultăți în a mă diagnostica, care mi-au spus că nu sufeream de sindrom post-traumatic. Eu nu aveam probleme cu somnul sau coșmaruri. Nu aveam atacuri de anxietate sau amintiri secvențiale. Ei nu mi-au oferit nicio explicație pentru cum mă simțeam, cea mai bună etichetă pe care am primit-o pentru starea mea mintală a fost de „simptome persistente legate de traume.”

Mă simțeam izolat social, ca și cum nimeni nu înțelegea trauma mea, lucru care a cauzat o lipsă de empatie față de cei din jurul meu. Eu consideram că dacă cineva nu a trecut printr-o experiență traumatică ca și mine, atunci era naiv sau laș. Asta mă înfuria, iar furia a devenit emoția mea generică în momente stresante.

Câteodată mă gândeam că totul e în regulă și reveneam la starea mea vioaie obișnuită, iar apoi intram în episoade intense de depresie. Mergeam la petreceri, într-un efort de a mă auto-medica. Am început să beau în fiecare noapte și să bag coca și MDMA tot mai des. Comportamentul meu era din ce în ce mai haotic și auto-distructiv. Prietenii îmi spuneau cât de încrezător și sociabil devenisem după excursie, dar ei confundau încrederea în sine cu lipsa inhibițiilor. Când mergeam la evenimente, oamenii mă rugau să le spun povestea mea agonizantă, evident doar dacă mă simțeam confortabil să o împărtășesc. Eu le spuneam că e OK și le făceam pe plac.

Atenția asta m-a făcut să mă simt ca și cum tot ce am îndurat a meritat. Atenția mă făcea să mă simt special, interesant și curajos, în timp ce încercam să mă conving că atacul nu avusese niciun efect asupra mea, suprimând emoțiile pe care le simțeam. După ce mi-am împărtășit experiența cu majoritatea cunoștințelor, atenția a început să se diminueze, iar asta m-a făcut să mă simt și mai singur.

Am continuat să mă fac praf. Mergeam la petreceri sau în baruri, plin de voie bună și energie, doar ca să ajung să plâng de unul singur, acasă, câteodată în public. Era o situație patetică.

Într-o noapte, eram beat într-o parcare, de unul singur, și încercam să-mi descui bicicleta când cheia s-a blocat. M-am chinuit cu cheia, dar lacătul nu voia să cedeze. Am cedat eu nervos și am început să dau cu pumnii și picioarele într-un perete, cât puteam de tare, în timp ce țipam ca un descreierat. Am rămas fără aer. În scurt timp, am fost înconjurat de polițiști.

M-au întrebat dacă am luat droguri, dacă voiam să mă sinucid sau să merg la spital. Eu le-am răspuns nu și le-am povestit prin ce am trecut și prin ce treceam la momentul respectiv. Unul dintre ofițeri mi-a spus că polițiștii au parte tot timpul de astfel de colapsuri. Eu m-au condus cu mașina acasă. M-am simțit atât de rușinat.

Criza de nervi cu asfaltul a fost mai îngrozitoare decât amenințarea cu moartea. Nimic nu poate descrie cât de groaznic e să simți că-ți pierzi facultățile mintale. După asta, am devenit foarte paranoic că s-ar putea întâmpla din nou, așa că am decis să-mi schimb complet viața.

Atunci când societatea te percepe ca pe o victimă traumatizată, ți se spune că nu ai șanse să te vindeci de unul singur. Ai nevoie de terapie. Poate că sunt eu mai zgârcit sau mai naiv sau chiar prost, dar nu am simțit nevoie să cheltui mii de dolari pe terapie, din moment ce nici măcar nu încercasem să preiau de bună voie controlul asupra vieții mele.

Au trecut opt luni de la atac și recent am împlinit 30 de ani. Încerc din greu să introduc stabilitate și disciplină în viața mea și să mă simt sănătos mintal. Am început să fac exerciții și să mănânc sănătos și am slăbit vreo zece kilograme. Tot beau mai mult decât ar trebui, însă sunt pe drumul cel bun și îmi pot controla comportamentul impulsiv. Nu am fost la terapie pentru că nu am vrut. Dacă lucrurile o iau razna, poate că o să mă duc. Nu mai știu cum să justific faptul că nu urmez un tratament terapeutic celor care îmi recomandă asta, însă am încredere în decizia mea și asta e tot ce contează. Știu că nu am rezolvat complet problema, dar asta nu înseamnă că nu sunt pregătit pentru o altă vacanță.

Urmărește-l pe Nick Martinello pe Twitter.