Un fost interlop britanic îţi explică cum să jefuiești o bancă

Jason Coghlan o ardea în afara legii pe când oraşul Manchester trecea prin perioada „Gunchester", în anii '90, dar într-un final a fost prins şi condamnat la 12 ani de închisoare pentru complicitate la jefuirea unei bănci din Lancashire. În prezent, Jason deţine o firmă de avocatură specializată în acordarea de asistenţă legală pentru expaţii britanici care au probleme cu legea prin alte ţări, oriunde în lume, din Costa del Sol până în Bangkok. Cei de la VICE l-au întâlnit pe Jason în timp ce făceau un documentar despre viaţa sa, despre cum un fost jefuitor de bănci reabilitat a ajuns să deţină o firmă de avocatură. Mai jos, Jason ne trece prin etapele unui jaf armat şi apoi ne relatează despre evadarea lui spectaculoasă din arestul poliţiei.

Ploua cu găleata în orăşelul-satelit de la periferia Manchesterului. Lumea îşi ţinea capul plecat, încerca să evite picăturile de ploaie şi se ascundea sub umbrele. Fix cum îmi place mie. „Fiţi pregătiţi… Asta-i, băieţi, duba de la Group 4 Security tocmai a ajuns la capătul străzii. Întrerupem transmisiunile. Ştiţi ce-aveţi de făcut când dau semnalul."

În momentul ăla stăteam într-o cabină telefonică de pe o stradă principală, îmbrăcat într-o jachetă parka a cărei gluga îmi acoperă casca, ţineam în mână o carabină încărcată cu cartuşe cu alice şi doseam un revolver de rezervă în buzunarul de la spate al pantalonilor.

De obicei ştiam fie de la surse din interior, fie după ce am filat banca din spatele unei dubiţe dosite, când vine maşina blindată să livreze banii lichizi alocaţi băncii pe săptămâna respectivă. Un alt indiciu era numărul de drumuri pe care îl face custodele de la maşină până la ghişeu: cei de la firma de securitate care execută livrările sunt condiţionaţi să transporte doar o cantitate precisă de bani în timpul unui drum, în principal datorită şmenarilor care trăiesc din uşurarea personalului de securitate de banii pe care-i transportă, a şmenarilor ca mine şi compania mea. Când se face livrarea, banii sunt duşi în spatele unei uşi securizate, într-o zonă păzită, unde se află seiful principal. Numai că banii nu pot fi puşi în seif până nu au fost număraţi de funcţionari, iar număratul a câteva sute de mii de lire durează ceva timp.

Custodele tocmai făcuse ultimul drum. Am semnalizat cu trei click-uri pe staţia mea de emisie-recepţie „E totul în regulă la capetele străzii"? Mi s-a răspuns cu un singur click, care era semnalul de pornire şi n-am mai avut nevoie de alte îndemnuri. Am ţâşnit din cabina de telefon ca Clark Kent, minus costumul de spandex şi pelerina, dar cu faţa acoperită de cagulă şi cu carabina-n mână.

E extrem de important să captezi atenţia tuturor celor de la bancă încă de la început. Până să apărem noi, ei, săracii, îşi vedeau de rutina lor zilnică: depozitau bani, plăteau facturi etc. Am tras un foc de avertizare în sus, fix în tavan. „Ăsta-i un jaf armat. Toată lumea, culcat! Nu mişcă nimeni! Putem să facem asta în mod paşnic, fără ca nimeni să păţească nimic, după care vă puteţi întoarce bine-mersi acasă la familiile voastre, da' pentru binele vostru şi-al lor, ferească Sfântu' să faceţi ceva cretin, că nu mai plecaţi vii de aici. Tu, ăla de acolo, deschide-n pula mea uşa aia de siguranţă, c-o păţeşte ăsta, să mor io!"

Toţi banii lichizi proaspăt alocaţi băncii stăteau acolo, în zona securizată, şi erau număraţi de funcţionari, sau urmau să fie număraţi. Îi băgam pe toţi cu cea mai mare plăcere în geanta mea sport şi dacă se întâmpla ca seiful să fie deschis (e incredibil ce lucruri tâmpite sunt în stare să facă oamenii obişnuiţi ca să se asigure că ajung întregi acasă, lucruri precum încălcarea protocolului de siguranţă al băncii), aruncam o privire şi acolo.

După asta, „membrul de control" al echipei mele, a cărui treaba era să-i controleze pe clienţi şi pe angajaţi cât timp îmi umpleam eu buzunarele, deschidea uşa din faţă pentru o ieşire în viteză. Fugeam împovărat de genţile pline cu prada şi simţeam nivelul uriaş de adrenalină, pe care puţine lucruri îl pot produce. Ieşeam din bancă şi am sărit rapid în maşina noastră puternică pregătită pentru evadare. De obicei, şoferul stătea în capătul străzii până când venea momentul să facem o ieşire rapidă.

În momentul ăla toată lumea caută doi sau trei bărbaţi îmbrăcaţi în salopete şi cu feţele acoperite de cagule, care circulau într-un Ford Saloon, deci faza era că trebuia să scăpăm cât mai repede de maşina în care ne aflam. E important să schimbi maşina cât mai aproape de bancă, numai că trebuie să găseşti o zonă accesibilă numai pe jos. De exemplu, noi parcam a doua maşină la capătul unui pod pentru pietoni care traversa un canal sau o cale ferată, sau la capătul unui tunel pentru pietoni. De câteva ori a trebuit să sărim peste nişte râuri înguste sau pârăiaşe. Ideea era că, dacă vreun bun samaritean ne-ar fi văzut cum ieşeam din bancă şi i-ar fi trecut prin cap că-i un moment bun să-şi facă datoria de cetăţean exemplar, s-ar fi trezit într-o fundătură, cu ţevile carabinelor noastre în faţă, chiar când ne pregăteam să abandonăm şi să incendiem prima maşină, şi apoi să trecem de obstacol.

Cam aşa operam noi. Dacă ţi-a venit vreo idee, fă-ţi un serviciu şi gândeşte-te mai bine. În primul rând, la jocul ăsta pierzi mai uşor decât câştigi, plus că e condamnabil din punct de vedere moral. Aveam vreo douăzeci şi ceva de ani când am început să fac asta şi m-au prins când aveam 29, în 1998.

Odată, am mimat o leziune la picior ca să evadez de sub arestul poliţiei, cu o zi înainte să mă ducă la tribunal. Mi s-a dat o pereche de cârje şi din cauza asta, poliţiştii care mă supravegheau nu m-au mai putut încătuşa. Ştiau foarte bine chiar din prima clipă când am coborât din duba de poliţiei şi am păşit în curtea închisorii ca sunt un tip problematic. Dar eu am început să glumesc cu ei şi să le zic că-s prea bătrân pentru sala de forţă, ba chiar m-am şi împiedicat când coboram din dubă. Chestia asta i-a îngrijorat pe poliţişti. La momentul ăla fusesem pus sub acuzare pentru ultima mea spargere la o bancă şi pentru încă alte trei, şi eram cercetat şi pentru că m-am opus arestării în timp ce aveam o armă de foc asupra mea. Un gabor amărât îşi alesese persoana nepotrivită pentru o percheziţie şi s-a trezit cu pistolul îndreptat spre faţa lui. Mă păştea o pedeapsă de 20 de ani. Toate astea cumulate mă determinaseră să încerc să evadez, dar acum când mă uit în urmă, îmi doresc să n-o fi făcut.

„Coghlan, la curtea de judecată numărul 1." Înaintam flancat de patru gardieni. Boxa era închisă, înconjurată de sticlă securizată, şi atât uşa dinspre curtea de judecată, cât şi cea dinspre celula de detenţie erau încuiate. Nu că aş fi avut vreo intenţie să mă întorc acolo. Planul meu era simplu: urma să-i dau somn celui mai mare dintre gardieni cu un upercut bine plasat în mandibulă şi apoi „să-mi dau toată silinţa" cu ceilalţi trei, după cum obişnuia să zică unchiul meu Mike. Eu boxez de când aveam 12 ani, aşa că prima parte a mers ceas. Apoi i-am dat vreo două bine plasate şi celui de-al doilea gardian. Al treilea a căzut în genunchi şi s-a ascuns în spatele unor scaune, de frică. Al patrulea gardian era o femeie care fugise deja înspre uşă, o deschisese şi striga după ajutor. După asta, mi-am concentrat eforturile pe sticla securizată: am început să-i trag pumni şi picioare, şi să mă izbesc în ea până s-a spart.

Ce-a urmat mi s-a părut destul de hilar. Ieşirea era fix în capătul celălalt al camerei şi între mine şi ea se adunaseră deja câţiva reporteri, o parte publicul spectator şi o parte din personalul tribunalului care se îmbulzeau în cadrul uşii. Oricum nu aveam de gând să mă îndrept în direcţia aia, că tribunalele sunt împânzite de personal de pază în zonele accesibile publicului, fără să pun la socoteală poliţiştii care sunt acolo să depună mărturie.

În Anglia, legea prevede că toate clădirile publice trebuie să aibă indicatoare luminoase deasupra uşilor care duc spre ieşirile de urgenţă, inclusiv în camera unde se retrag magistraţii să delibereze. Deci, planul meu, făcut pe genunchi, era să mă îndrept în direcţia opusă ieşirii principale şi să alerg spre judecător care, cu tot respectul pentru autoritatea lui, fusese cam muist în timpul audierilor. După cum era de aşteptat, s-a îngălbenit la faţă când a văzut că mă îndrept înspre el, în loc de ieşirea principală. Am tăiat-o fix pe lângă el, în timp ce el a început să scoată un scâncet ciudat şi destul de penibil. Spre norocul meu, uşa din spatele judecătorului era deschisă, iar odată ajuns în camera magistraţilor am început să urmăresc uşile care aveau deasupra indicatorul pentru ieşirea de urgenţă şi am ajuns afară într-o clipită. Dus am fost.

Nişte articole de presă au relatat că mi-am petrecut primele zile de libertate în clubul de striptease al unui prieten, îngropat în cururi, ţâţe, cocaină şi şampanie. Ceea ce era absolut adevărat, în pula mea. Le-am lăsat pe nişte tipe să-şi facă poze cum stăteau la mine în poală, în timp ce eu fluturam o sticlă de şampanie şi nişte teancuri de bani. Le-am zis să povestească totul presei la vreo câteva ore după ce plec de acolo şi să le zică reporterilor că şi-au dat seama cine eram numai după ce mi-au văzut faţa la ştiri. Le-am zis că, dacă fac asta, o să primească un bacşiş gras. Din păcate, până şi tabloidele trebuie să se supună unor reguli şi reglementări, iar pozele cu mine au ajuns direct în mâinile poliţiştilor, care le-au folosit ca pe singura „pistă bună." Iar „pista" asta „bună" a dus la filarea tuturor cluburilor de striptease din întreaga regiune pentru o bună bucată de vreme. Numai că în tot timpul ăsta, eu îmi petreceam vremea la ţară la un alt prieten de-al meu, în Peak District, unde m-am relaxat şi am pescuit păstrăv.

După câteva zile de odihnă, am nimerit chiar în mijlocul unui conflict între cel mai bun prieten al meu şi o altă gaşcă din Manchester. Sincer să fiu, răfuiala asta n-avea nicio legătură cu mine, dar n-am putut să-i întorc spatele prietenului meu, din loialitate. Tot ce voiam era să mă retrag din toată treaba asta, să mă ascund într-un compartiment secret dintr-unul din camioanele cu care prietenii mei aduceau droguri şi arme în Marea Britanie (de obicei din Europa de Est, unde erau destule conflicte prin anii '90). Voiam să mă duc în direcţia opusă, spre o nouă viaţă în Europa. Numai că n-a fost să fie. Pentru c-am fost loial „tovarăşului" meu, am fost prins din nou de poliţie şi m-am confruntat cu o listă nouă de acuzaţii.

Una din învăţăturile pe care le-am tras după o viaţă trăită ca băiat rău, interlop, jefuitor armat (sau cum vrei tu să-i spui) e că nu merită să te implici pentru alţii. „Printre hoţi, onoare nu-i" e o zicală veche, dar adevărată. Sigur, nu e bine să generalizezi, dar când cauţi să vezi unde e cel mai probabil să găseşti integritate, loialitate şi prietenie adevărată, e cam stupid să începi cu o clică de interlopi şi hoţi, care prin natura lor sunt înclinaţi spre lucrurile exact opuse. Cât trăieşte, omul învaţă, numai că în cazul meu, eu am învăţat pe calea cea grea.

Pentru mai multe despre Jason şi JaCogLaw, urmăriţi documentarul nostru care o să apară pe VICE.com

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre furturi:
Un bucureştean a găsit un lan de porumb în locul casei lui de vacanţă
Romii fură copii, dar nu prea
Interviu cu spaniolul care a făcut românii hoţi şi curve