Sunt multe semne care-ți spun că îmbătrânești, chiar dacă încă te bați cu pumnu-n piept că ești june. La bărbați, spre exemplu, un semn evident e chelia tot mai proeminentă, în timp ce la femei e momentul ăla în care realizezi că bărbatul cu păr des, alături de care o arzi din liceu, chelește pe bune. Apoi, nici nu-ți dai seama când „vacanța" se transformă în „concediu", iar de la „hai să dormim pe plajă, cu fața-n nisip, că nu moare nimeni", o să te surprinzi că-ntrebi afectat dacă funcționează aerul condiționat din camera de hotel pe care tocmai ai rezervat-o.

Când stai și savurezi un cocktail pe plaja, în regim de all-inclusive, la bulgari, probabil că nu dai mare importanță, dar realitatea e că vacanța ta se schimbă radical odată ce-ai împlinit 30 de ani. Cu trecerea anilor, nevoia tot mai mare de confort câștigă clar meciul cu entuziasmul ăla tineresc, care te făcea să juri, cu ceva ani în urmă, c-o să te-mbeți de cinci lei și-o să te hrănești cu scoici din mare o viață întreagă.

La 20 de ani: Singurul gând e să ajungi acolo unde merg și prietenii tăi. Chiar nu contează modul în care o faci. Poți să mergi călare pe-un câine maratonist sau rostogol, atâta vreme cât e transportul ieftin și te duce la malul mării. Cel mai adesea, apelezi la trenul de noapte, ca să-l faci mai ușor din vorbe pe naș, înainte să investești tot ce-ai în buzunar în sticluțe de plastic cu tărie îndoielnică. Nu te deranjează prea tare dacă n-ai loc să te așezi nici măcar pe hol sau dacă vecinul de compartiment e un dubios care are limbariță și două găini vii îndesate în bagajul în care-și mai ține brânza și ceapa.

La 30 de ani: Te uiți cu nostalgie spre vremurile vechi, doar că nu le-ai mai repeta vreodată. Trenul ăla de noapte devine de zi, cu bilet regulamentar și loc la geam, departe de călători în șlapi, cu animale vii și care emană mirosuri bizare. Sau într-un drum cu mașina, alături de prieteni care au joburi din care câștigă bani, ca și tine. Cu aerul condiționat pornit cu încredere, fără să-ți arunci ochii speriat spre acul de benzină, așa cum făceai cu ceva ani în urmă. Nu mai bagi un kil de tărie pe drum, ci maxim o bere-două, cât să nu te ia durerile de cap și să nu ajungi la mare buimac, să tragi un pui de somn și să pierzi „ziua de plajă". Ah, nu, n-ai voie s-o pierzi pe aia.

La 20 de ani: Orice ființă care n-a trăit într-o cutie știe că vacanțele la 20 de ani au un obiectiv precis: să spargi nopțile chiar mai cu spor decât o faci acasă. Cu alte cuvinte, să consumi de două ori mai mult alcool, la fel de prost, să te zbengui până-ți crapă capul și să admiri răsăritul c-o sticlă într-o mână și c-o proaspătă cucerire în cealaltă. Oricum ai da-o, un lucru e sigur: nu e social acceptat să te retragi la culcare mai devreme de ora cinci. Asta dacă nu vrei să auzi poantele cu „grișulețul" care se răcește sau cum te culci odată cu găinile.

La 30 de ani: Entuziasm pentru nopți pierdute încă există, că miști. Doar că-ncepi să simți oboseala aia acumulată după orele muncite peste program. Așa că asta-i vârsta la care concediul devine instrumentul perfect să recuperezi orele nedormite de acasă. Pe la ora două noaptea, în club, s-ar putea să te ia căscatul. Tragi de tine, te-ntrebi retoric „Ce dracu ', m ă, chiar așa?", mai bagi ceva la bord, doar că până la trei s-ar putea să te-ntorci deja pe partea cealaltă. Singura parte bună e că prietenii tăi, monștrii ăia petrecăreți, care te-ar fi luat la mișto la 20 de ani, dorm și ei buștean la ora aia.

La 20 de ani: Partea cu mâncarea e la „și altele, dacă mai rămân bani după ce beau". Așa se-ntâmplă în cele mai multe cazuri, încât ajungi să vânezi cea mai ieftină și insalubră shaorma sau, în situații extreme, parizerul la reducere de la supermarket. Mănânci pe fugă, ca să fie. Nu-i bai, că oricum nu ești acolo ca să-ți gâdili papilele gustative sau să recomanzi amicilor un restaurant superb, unde se mănâncă dichisit. Cel mult, poți să răspândești vorba-n gașcă despre un loc unde bagi la jgheab cu bani puțini și scapi fără toxinfecție alimentară. Ăsta-i un pont apreciat, la care ar curge share-urile pe rețelele de socializare.

La 30 de ani: Se naște-n tine ideea că n-ai cum să te duci în vacanță și să mănânci mai prost ca acasă. Pur și simplu, e vârsta la care nu mai ai chef să te-ndopi cu porcării, cât să-ți umfli burta și să nu-ți chiorăie mațele. N-o arzi neapărat prin restaurante de fițe sau halești specialități cu nume pompoase din trei-patru cuvinte, dar simți nevoia de un loc decent, unde să nu te panichezi și să exclami: „Da ' ce-or pune ăștia în ciorbă, că-i dubios de ieftină?!". Așa că iei în considerare, pentru prima oară-n viața ta, o cazare cu mic dejun, demi-pensiune sau all-inclusive.

La 20 de ani: În studenție, cortul e soluția magică pentru buzunare goale. Mai că-ți vine să-i dedici ode publice celui care a inventat minunăția asta. Practic, dacă ai cort, poți s-o arzi oriunde, fără să-ți faci griji c-o să ajungi să dormi prin boscheți. E o variantă ieftină, ba uneori chiar gratis, că încă mai sunt locuri unde-ți înfigi cortul în pământ și nu-ți cere nimeni socoteală. Da, nu-i întotdeauna confortabil să-ți odihnești oasele în el, dar odihna e oricum supraestimată de oamenii în vârstă.

La 30 de ani: Pur și simplu, nu. Pentru că ai dureri de spate, că nu poți să te-ntinzi cum vrea mușchiul tău, că te ucide soarele ăla infect de dimineață și n-ai chef să stai la coadă ca să faci duș sau să te caci. După ce-ai făcut 30 de ani, te uiți la ăștia care încă o ard cu cortul ca la niște ciudați pasionați de documentarele Discovery despre viața-n sălbăticie sau niște visători care încă așteaptă jobul perfect și primele bonuri de masă. N-ai nimic cu ei, că-s tot oameni, ca și tine, dar decât să o arzi la modul ăsta, cu cortul în concediu, mai bine strângi din dinți, te plimbi prin parcul din oraș și te răcorești într-un supermaket.

La 20 de ani: „Mihai și Cornel vin? Hai, mă, spune-le să vină, să fim toți". OK, nu toată lumea are un amic pe care-l cheamă Cornel, dar e clar că măcar un Mihai trebuie să fie acolo. Faza-i așa: vrei să se strângă gașca întreagă și să iasă o destrăbălare pe cinste, în care să vă muciți de nu mai știți de voi. Pentru că, la 20 de ani, se-ntâmplă o chestie ciudată: încă-ți plac oamenii, ai încredere în specia asta și vrei să ai cât mai multe exemplare de gen în jurul tău.

La 30 de ani: Ah, acum se schimbă totul: nu doar că ți-ai pierdut încrederea în omenire, dar nici prietenii tăi, ăia vechi și loiali, nu mai sunt o prezență agreabilă. Unii dintre ei s-au căsătorit cu persoane ale căror mutre nu-ți plac, iar alții au adus pe lume omuleți mici și gălăgioși, pe care-i cară după ei oriunde merg. Ei bine, în condițiile astea triste, o posibilă reîntregire a găștii îți provoacă anxietate și te face brusc să-ți schimbi planurile de concediu. E vârsta la care vorba „Cu cât mai puțini, cu atât mai bine" începe să capete sens.

La 20 de ani: „Cum adică? Ce-i rahatul ăsta?"

La 30 de ani: Te chinui să ții pasul cu amintirile, dar te trezești rupt în gură, pe plajă, de la câteva beri oricum diluate cu apă. O să ți se facă o sete de aia pe care n-o simțeai la 20 de ani. Cumva, o să simți nevoia de apă plată și-o să fii dispus să faci sacrificii: să dai bani pe-o sticlă. Da, te simți aiurea-n pielea ta, dar te consolezi c-ai citit undeva că hidratarea e secretul unui organism sănătos. Fără să-ți dai seama ce-i cu tine, te pomenești că mai scoți niște bănuți din portofel, ca să bagi și-o lămâie, pentru c-așa ziceau ăia pe net că-ți lungești viața.

La 20 de ani: Ah, bagajul la 20 de ani! Păi, e aproape gol, ca ghiozdanul în ziua-n care ai doar ore de dirigenție. Un rucsac, în care îndeși slipul, câteva tricouri și-o pereche de pantaloni, e tot ce-ți trebuie. Ești atât de distrat și grăbit, că uiți să-ți pui până și periuța de dinți sau săpunul. Bine, nici nu te doare prea tare la fața locului, că doar nu te-ai dus acolo ca să-ți cureți dinții sau să te speli.

La 30 de ani: „Cum adică doar o pereche de pantaloni de schimb? Hârtie igienică am luat? Aș face bine să pun măcar un sul în bagaj, că cine știe cum am nevoie!".

La 20 de ani: Sigur ți s-a întâmplat cel puțin o dată să te trezești mahmur în ziua de plecare acasă, să te uiți prin buzunare și să găsești doar monezi, dar tot să iei viața-n piept și să spui: „Bag picioarele, mai stau o zi!". Oricum, adevărul e că buzunarele erau goale de zilele trecute, așa că nu-i asta problemă. Te descurci tu cumva încă o noapte. De exemplu, te prefaci fericit să revezi o cunoștință vagă, care are bere și sandwichuri pe săturate, și te anturezi cu ea.

La 30 de ani: La vârsta asta, de obicei, ajungi la mare la sfârșit de săptămână, de vineri până duminică, sau într-un concediu de câteva zile, plănuit încă din iarnă. Oricât te-ar încinge soarele și atmosfera, nici măcar nu-ndrăznești să-ți pui problema, la modul serios, să-ți prelungești c-o zi șederea. Poate doar așa, s-o zici în gând, ca pe-o glumă amară. Bani s-ar găsi, că nu mai ești pârlit ca la 20 de ani, doar că acasă ai o pisică, un cățel sau, chiar mai rău, un job la care-i musai să te-ntorci.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre vacanțe:
Cum să-ţi faci vacanţa fără bani
Cum se schimbă vacanța de vară, când ai 25 de ani, în România
Ce concedii și city break-uri de maximum 500 de euro găsești la agențiile turistice din România