opinie

Polonia, Ungaria și România: Politicienii care controlează Justiția în ciuda amenințărilor UE

Când nu le conving legile date împotriva lor, politicienii polonezi refuză să le publice în monitorul oficial, ca să nu se aplice. Sună cunoscut?
11.12.17

De ceva timp încoace, în Polonia, Ungaria și România se caută supunerea justiției de către politic. Odată ce partidul aflat la putere va putea numi magistrați docili în posturile cheie, se va putea purcede chiar la modificarea Constituției în scopul dorit de putere.

Am mai scris despre eroarea istorică a Uniunii Europene de a admite, în etape, între 2004-2013, 13 țări est-europene fost comuniste. Opt din ele au fost primite în valul de euforie naivă și inconștientă din 2004, când 10 țări au intrat simultan în UE (opt est-europene, plus Cipru și Malta).

Publicitate

În Polonia, România și Ungaria, toate protestele și amenințările venite de la Bruxelles nu au avut până acum niciun efect împotriva lui Orbán, Kaczyński sau Dragnea (sau, alternativ, Ponta).

Prin aceste țări, lumea nu pricepe că parlamentul (legislativul), guvernul (executivul) și justiția sunt cele trei puteri din stat și că ele sunt egale și trebuie să rămână egale. Fiecare controlează și limitează puterile, influența și atribuțiile celorlalte două. Fiecare stat are astfel echivalentul unei Curți Constituționale, ale cărei decizii și verdicte pot anula legi adoptate de Parlament și gata de a fi puse în practică de Guvern, dar pe care acea instanță supremă le poate bloca în cazul în care le găsește contrarii Constituției. La fel, verdictele tribunalelor, sau funcționarea Consiliului Suprem al Magistraturii sunt menținute strict în afara oricăror influențe ale politicului, fie că e vorba de legislativ sau de executiv.

Când un guvern cu majoritate suficientă în parlament caută să treacă, de pildă, Curtea Constituțională sau Consiliul Suprem al Magistraturii în subordinea ministrului Justiției sau a deputaților, adică a unui partid politic aflat la putere, ai de-a face cu o tentativă clară de șubrezire a principiilor elementare ale funcționării democrației.

Ungaria iliberală a supărăciosului Orbán

Fotografie de EU2017EE Estonian Presidency via Flickr

Încă de când a câștigat, în 2010, Viktor Orbán a menținut un permanent asalt împotriva justiției (și a presei). Prudent o vreme, pentru a nu intra într-o coliziune frontală cu Bruxelles, el a venit cu formula glacială: democrație neliberală (illiberális demokrácia) pe care ar dori s-o instaureze în Ungaria, după modelul Rusiei lui Putin sau al Turciei lui Erdogan. O dictatură în aparență soft, dar cu atât mai eficace, cum e cea pe care și-ar dori-o și PSD-ul la noi.

În Polonia și Ungaria s-a ajuns și mai departe decât România (încă) în erodarea justiției și a altor instituții pentru că în fiecare din cele două țări în vârful piramidei puterii se află câte o persoană autoritară și carismatică: Viktor Orbán în Ungaria, Jarosław Kaczyński în Polonia. Sigur, Kaczyński e doar șeful partidului Dreptate și Justiție (Prawo i Sprawiedliwość, PiS), însă e cel care conduce în realitate guvernul, el face și desface, putând chiar să schimbe după voie primul ministru, cum a făcut-o săptămâna trecută.

Publicitate

Ambii sunt la fel de autoritari și detestă să fie contraziși. Încă din ianuarie 2007, The Economist l-a criticat pe Orbán pentru „populismul său cinic și politica de tip socialist-autoritarist". Am descoperit-o personal atunci când l-am intervievat pe Orbán, al cărui cărui partid Fidesz (Alianța Tinerilor Democrați) se afla încă în opoziție, și am fost surprins să descopăr cât de ușor poate să-și piardă calmul din furie dacă e contestat. L-am intervievat la un eveniment din Parlamentul European în Bruxelles, interviu organizat printr-un oficial PPE, un prieten care voia să ne mulțumească pe amândoi.

Orbán reușise să convingă PPE (gruparea creștin-democrată, principala formațiune din Parlamentul European) să accepte Fidesz ca membru, după ce părăsise Internaționala Liberală, unde Orbán fusese ales vicepreședinte din 1992. L-am întrebat atunci pe Orbán care e identitatea creștin-democrată a Fidesz și, de asemenea, care e poziția sa cu privire la relațiile cu țările vecine, în special cu România și a fost teribil de iritat. Era supărat nu doar pe mine, dar și pe persoana care aranjase interviul. Se simțea „înșelat”, mi-a spus acru. Nu se aștepta la un interviu „ostil”.

După 2010, una dintre primele sarcini ale lui Fidesz a fost să pună mâna pe Curtea Constituțională, așa cum avea să facă și Kaczyński în Polonia. Majoritatea de două treimi a partidului i-a permis lui Viktor Orbán să adauge patru judecători nou aleși tribunalului cu unsprezece membri. A fost un act care a transformat instanța într-un partener de încredere al guvernului Orbán. De asemenea, mandatul judecătorilor a fost extins la doisprezece ani. Chiar și după ce Fidesz și-a pierdut majoritatea de două treimi, compoziția Curții Constituționale a rămas aceeași, fidelă majoritar lui Orbán.

Publicitate

În aceeași perspectivă se inserează și asaltul lui Orban împotriva a ceea ce a rămas din presa liberă, a ONG-urilor sau împotriva Universității fondate de Soros la Budapesta (Central European University) și a valorilor UE (totul acoperit cu o bună doză de antisemitism și ultranaționalism).

Orbán îl vizitează din când în când pe Kaczyński, care practică aceeași ofensivă împotriva justiției, iar atitudinea lor vizavi de Bruxelles și de UE în general nu diferă de cea a lui Dragnea sau Ponta la noi. Singurul lucru care îi desparte pe cei doi este poziția vizavi de Rusia și de Putin. Orbán îl laudă și admiră public pe Putin. Putin a mers la Budapesta și a semnat cu Orbán un contract de 12 miliarde de euro din partea Rusiei pentru construirea unei centrale nucleare, însă clauzele rămân strict secrete și clasificate pentru următorii 25 de ani. Rusia va împrumuta Ungariei 10 miliarde de euro, iar 40% din lucrări vor fi efectuate de întreprinderi maghiare, însă contractele vor fi distribuite de Orbán însuși, în stil rusesc, companiilor controlate de apropiați ai săi.

Polonia: Dont give PiS a chance

Fotografie de Piotr Drabik via Flickr

Kaczyński, în schimb, întreține o ură nestinsă vizavi de Rusia, dușmanul istoric al Poloniei. Jarosław urăște Rusia mai mult decât polonezul de rând, în urma accidentului din 2010 al avionului prezidențial polonez în Smolensk, Rusia, accident în care Lech, fratele său geamăn, care era atunci șeful statului, a murit împreună cu 95 de oficiali de rang înalt.

Jarosław Kaczyński a susținut în permanență că Rusia poartă responsabilitatea accidentului și că fratele său a fost probabil asasinat. Jarosław are convingerea profundă că avionul a fost doborât în mod voluntar de ruși și că Donald Tusk, la acea vreme prim-ministru polonez, nu a făcut nimic pentru a clarifica circumstanțele. Tusk este din 2014 încoace președintele Consiliului European de la Bruxelles.

Publicitate

În Polonia, ofensiva împotriva justiției a ajuns foarte departe. Fostul președinte al Curții Constituționale a Poloniei, Andrzej Rzepliński, avertizase încă din momentul în care i s-a încheiat mandatul, în decembrie 2016, că țara lui a luat-o pe drumul dictaturii. Tensiunile între justiție și executiv datează din 2015, când Kaczyński, prin intermediul președintelui Andrzej Duda, a refuzat să accepte prestarea jurământului de către niște judecători și i-a înlocuit prin alții supuși PiS. Curtea Constituțională a respins atunci, la rândul său, numirile PiS. Un alt fel de a spune: Dont give PiS a chance.

Parlamentul dominat de PiS a adoptat apoi o serie întreagă de legi care restrâng atribuțiile tribunalului constituțional în caz de încălcare a legilor fundamentale de către guvern. Instituția este acum deja dominată de PiS, care caută însă să preia controlul și asupra KRS, structura prin care sunt numiți judecătorii, inclusiv cei ai Curții Supreme.

Atât Orbán, cât și Kaczyński, sau Dragnea în România invocă autoritatea „poporului” și faptul că au fost aleși. Minuțiozitatea cu care hotărârile curții constituționale sunt blocate, în Ungaria și Polonia, de către guvern și de legislativ amintesc ciocnirile de gherilă juridică din România și chițibușurile practicate de parlamentul dominat de PSD. Astfel, în Polonia hotărârile tribunalului constituțional nu intră în vigoare decât după publicarea în jurnalul oficial, care este imprimat într-o tipografie aparținând guvernului. Este suficient ca guvernul să refuze să le tipărească, sau să amâne publicarea lor, pentru ca hotărârile curții să devină inutile, ceea ce s-a întâmplat în câteva rânduri. Sau, când se reunește curtea, judecătorii numiți de guvern nu se prezintă, ceea ce nu asigură cvorumul pentru ca o hotărâre a Curții să poată fi luată.

Publicitate

Controlul asupra tribunalului constituțional este vital pentru partidul lui Kaczyński, întrucât aceasta este instituția care validează rezultatul alegerilor și analizează finanțele partidelor politice. Și cum să nu caute ei controlul asupra justiției, când ea intră în numele partidului: Dreptate și… Justiție / Prawo i Sprawiedliwość.

Și România?

Șansa a făcut ca România să se regăsească în această perioadă cu un președinte pro-european, altfel probabil ar fi căzut în întregime pradă PSD-ului și structurilor de putere ale baronilor locali, ducând la o dictatură parlamentară (după ce în 2012 s-a încercat un puci parlamentar). La fel, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, România acordă prin Constituție președintelui largi puteri, moștenire a regimului prezidențial instaurat de Ceaușescu. Atribuțiile președintelui României se apropie de cele ale președintelui Franței, în vreme ce în țări precum Ungaria sau Polonia, și în majoritatea țărilor est-europene în general, președintele are un rol mai degrabă ceremonial. Sfidez pe oricine să spună rapid, fără a căuta pe internet, numele președintelui Ungariei.

Acolo unde Ungaria, Polonia, dar chiar și Bulgaria au luat-o pe calea autocrației populiste (primele două devenind și anti-europene, deși încasează din greu fonduri de la Bruxelles), România încă rămâne majoritar pro-europeană. În România, ce a mai rămas din presa liberă publică în continuare ce vrea, fără păs de cenzură, spre deosebire de Ungaria, Polonia, Bulgaria.

În România piața cărții încă nu e controlată încă ideologic. România rămâne o ciudățenie liniștitoare în zona de derivă populistă și de neofascism naționalist care devine Europa de Est. România este încă singura țară fără un partid influent de extrema dreaptă. Mafia țărănească PSD-istă rămâne prea ruptă de lume și incultă ca să aducă o ideologie unificatoare, afară de argumentul că au fost „aleși” și că aplică voința „poporului”. România se vede salvată de prostia celor aflați la putere, care încă n-au priceput că nu se mai pot baza doar pe pensionari, romi plătiți și țărani fără internet.

Consiliului Europei, prin organismul responsabil de monitorizarea statului de drept în țările membre, cunoscut sub numele de Comisia de la Veneția, a descris manevrele PiS drept o „amenințare serioasă” care „pune în pericol grav independența sistemului judiciar polonez”. Comisia de la Veneția e îngrijorată și de cele ce se întâmplă în Ungaria și România, însă nu dispune de nici un mecanism pentru a-și impune deciziile. Numai sancțiuni politice și economice concrete venite de la Bruxelles ar putea funcționa.