Ceva, ceva, ceva Detroit

Bună, aici sunt în fața unui peisaj pe care fotografii îl folosesc întotdeauna ca să ilustreze contrastul discordant dintre sărăcie (reprezentată de o alee pustie) și bogăție (simbolizată de extravagantul zgârie-nori GM din fundal). Clădirea aceea albă de pe stânga e una dintre cele mai de succes balastiere din Detroit. Foto de Joseph Patel

După ce-a suferit de pe urma celor mai nasoale exemple din țară de violență rasială, colaps industrial, incendii în serie, scandaluri cu heroină și faliment municipal, consecință a ani și ani de cleptocrație municipală, Detroitul este asaltat de o pestă de reporteri. Dacă locuiești într-unul din blocurile de lângă una din zecile de mii de clădiri abandonate ale orașului, n-ai unde să arunci un ac fără să nu atingi un pulică cu un aparat foto ce valorează mai mult decât casa în care locuiești.

Interesul în acoperirea subiectului e legitim — dacă intri pe site-uri gen Digg sau Reddit în căutare de povești din Detroit, până și cele mai plicticoase știri, ca salturile de angajări la fabrica locală de energie eoliană apar printre miile de rezultate. Și Doamne-ajută dacă materialul ar avea ceva de-a face cu decadența urbană. Când Vice UK a publicat o serie foto, semnată de James Griffioen, cu interioarele distruse ale unei școli publice abandonate din Detroit, aceasta a triplat traficul website-ului timp de aproape o săptămână.

Problema e că s-a ajuns în punctul unde potențialul de popularitate, sau “stickiness”, sau cum vreți să-i spuneți voi acum, conduce factorul de acoperire mai mult decât valoarea de știre a subiectului. Există o mega mentalitate de tip goana-după-aur legată de D în momentul de față, și tot entuziasmul a condus la niște lacune în etica și judecata de bază jurnalistică. Cam ca și regizorul francez care a venit în Detroit să filmeze un documentar despre căprioare, fazani și alte forme de faună sălbatică sunt și alții care s-au tot întors în oraș. După câteva zile în care n-au văzut picior de vietate sălbatică, el a trebuit să fie convins să nu închirieze o vulpe dresată care să alerge pe străzi în fața camerei. Sau a mai fost și o echipă olandeză care a decis să exploreze vechiul turn de ….. unde a crescut Smokey Robinson și și-au luat-o pe coajă pe bună dreptate în momentul în care au fost jefuiți de echipamentul lor în valoare de câteva mii de dolari.

Cealaltă parte a monedei constă într-un aflux de reporteri care nu vor să aibă de-a face cu orașul, dar care se simt obligați de perioada asta să aibă un story legat de Detroit la portofoliu, de parcă ar fi varianta jurnalistică de tăiere a unui disc grunge.

“Revista Time a trimis un tip de 24 de ani în Detroit,” mi-a spus James Griffioen. “Nu l-au lăsat să-și închirieze o mașină așa că a fost lăsat la un taxi în centru. E acolo de șase ore și se presupune că ar trebui să facă un feature despre Detroit. Pentru Time. A avut o întâlnire cu primarul de dimineață, primarul i-a tras țeapă, după care a avut o întâlnire cu mine, și-asta a fost tot.”

Într-o vreme James primea patru-cinci telefoane pe săptămână de la jurnaliști din afara orașului care căutau pe cineva care să-i păstorească prin cele mai relevante cotloane ale orașului, dar au început să-l lase în pace în ultima vreme, de când a început să le spună să se ducă la dracu’.

“La început te simți flatat, gen, ‘Uaaa, tipii ăștia profi sunt interesanți de ce am eu de spus și de locurile pe care le cunosc.’ Dar obosești încercând să le arăți toate aspectele orașului și uitându-te la ei cum pleacă și scriu exact același articol ca toți ceilalți. Fotografii sunt cei mai de rahat. Practic. tot ce-i interesează e să fotografieze sunt poze porno în ruine.”

Edificiul Michigan Central Station devastat de vremuri, convenabil plasat peste drum față de cel mai popular loc de grătare din oraș. Foto de Joseph Patel

Michigan Central Depot este o stație de tren de la începutul secolului diformă și bombardată, care e folosită în mod constant de ziare și de reviste pe post de simbol al descompunerii orașului. Singura problemă e că, în afara modului în care arată, nu prea are-a face cu vre-una dintre problemele care sunt de obicei expuse în paralel. Stația de deținută de un miliardar, magnat în afaceri auto, nu de orașul falimentar; a fost închisă în anii ’80, nu ca efect al nenorocirilor recente. Cu toate astea, în decembrie când executivii auto erau în fața Congresului, Time a publicat un eseu foto care să completeze story-ul, care începea și se termina cu poze cu terminalul. Trei luni mai târziu, au publicat un alt spread despre decăderea orașului, deși de-acestă dată s-au limitat la fotografii cu depozitele.

În afara greșelii din metafora vizuală, gara a fost, de asemenea, “omorâtă” de tot. Pentru o structură abandonată, a devenit un fel de happening spot. De fiecare dată când am trecut pe-acolo am văzut câte-un alt grup de copii cu genți de aparate ieșind pe poartă. Când, în cele din urmă, m-am strecurat ca să verific eu însumi locul, a trebuit să aștept ceva artistă din Buffalo, New York, al cărei fetish e să-și facă autoportrete nud în clădiri abandonate, să se îmbrace. După aceea, am fost întrerupt de un muzician pe nume Deity, care filma un videoclip de acoperiș.

Cea de-a doua cea mai supra-uzată pacoste a orașului este seria de mile de ruine a fabricii Packard Auto în estul Detroitului.

“Ăsta e locul preferat al reporterilor,” spuse James. “Toți vin aici să fotografieze povestea industriei auto și iubesc locul ăsta pentru că pot să arate ceva de genul, ‘Vedeți asta? Aici se fabricau mașinile,’ după care uită să adauge nota de subsol în care să menționeze că fabrica e închisă din 1956.”

Doar în ultima lună fabrica a fost folosită de New York Times, de britanicul Daily Mirror și de Auto Motor-ul polonez pentru a ilustra story-uri cu care n-au o legătură concretă cu ea, alta decât că împart teritoriul aceluiași oraș. Packard apare de două ori în același spread din Time-ul din decembrie, deși cea de-a doua poză este surprinsă cu adresa străzii în ea, ca să pară cum că fotograful lor ar fi vizitat mai mult decât aceste trei locuri.

Aici e păcatul: Pentru a obține o panoramă frumoasă, extinsă, a părții de vest a complexului de clădiri, trebuie să te duci în cimintirul învecinat. În afara cărării de la marginea mormintelor există un semn gigantic, de-o urâțenie monumentală, care atenționează vizitatorii să-și blocheze mașinile și să fie cu ochii-n patru la tâlhari. Alături de acesta, la momentul vizitei mele, mai exista o stivă haotică de pietre de mormânt din beton stropite cu noroi, lângă un escavator al cărui cupă era plină de pământ și flori de plastic.

Există familii albe care s-au mutat din Detroit în suburbii în anii ’60 care sunt acum atât de terifiate de gândul de a vizita orașul încât sunt dispuse să-și dezgroape decedații și să-i reîngroape în zonele în care locuiesc în prezent. Și nu sunt doar vreo unul-doi ciudați care fac asta — peste 1,000 de corpuri au fost exhumate și mutate din 2002 și până acum. E un trend în plină floare.

A fost descoperit de extrem de priceputul Charlie LeDuff de la Detroit News, pe care poate vi-l amintiți din povestea pe care a scris-o despre tipul care a înghețat într-o cabină de lift abandonată și în jurul căruia jucau copiii hockey sau, dacă sunteți mai connaisseuri într-ale media, din lunga sa restricție de la New York Times. În timp ce bunăciunea de material cu homeless-ul a fost preluată via internet de fiecare tip de media importantă din toată țara, nimeni, în afară de-o mână de bloguri nu s-au atins de povestea zborului eșuat. Asta se poate să se fi întâmpla dintr-un număr de motive, de la implicațiile rasiale ale întregii trebi și până la ghinionul de neșansă. Totuși, nu spune multe față de atenția media la detalii, atunci când nimeni nu a reușit să observe cum fix sub nasul lor unul dintre cele mai grele și emblematice subiecte de știri ale orașului avea alături una dintre cele mai clișeistice iconuri vizuale alături.

Urcându-te pe-un dâmb obții o imagine de ansamblu mai bună a terenului viran plin de bălării din preajma școlii generale Jane Cooper. Dacă muți îndrepți aparatul foto doar câțiva inci la stânga o să-ți sară în cadru o clădire indezirabilă, bine întreținută, a unei fabrici de ambalare a alimentelor, așa că ai face bine s-o crop-uiești. Foto de James Griffioen

Înconjurând clădirile Packard în parcele sporadice se află faimoasa preerie urbană din Detroit — cvartali întregi de spații verzi regenerate, unde casele fie au ars fie au fost dărâmate. O succesiune rapidă de propuneri din partea primăriei din această primăvară au propus folosirea spațiului pentru o fermă urbană, o pepinieră urbană de pomi de Crăciun, un centru urban de dezintoxicare, sau frontierele unei noi-divizate serii de mini-orașe. Aceste goluri de sălbăticie din centrul orașului au devenit ultima fixație mass media.

James m-a dus pe movila ierboasă de unde a fotografiat panorama școlii abandonate. La un orizont de câteva blocuri distanță nu se vede nimic nici la stânga, nici la dreapta, înafara ierbii înalte până la brâu și benzi de asfalt erodate.

“Dacă poziționezi aparatul foto în unghiul corect pare că ești la dracu-n praznic – dar dacă te întorci puțin spre dreapta apare la orizont clădirea unei fabrici bine întreținute și funcționale, iar la stânga se află această parcare de birouri ocupată. Însă, oamenilor le place să facă poze din acest unghi, să le cropuiască în așa fel încât să se vadă doar câmpul și să spună, ‘Uite, asta e la o milă de centru, s-a transformat în boscheți.’”

O altă problemă a făcăturii ăsteia e că nimeni nu se obosește să diferențieze între parcelele care au înverzit de bună voie și cele care au beneficiat de niște ajutor din afară.

“Spațiile astea nu s-au dezintegrat de la sine, orașul a planificat asta în mod intenționat. Au cheltuit 15 milioane de dolari degajând terenul pentru a construi o parcare industrială a cărei construcții a fost sistată.”

Toate poveștile despre numeroasele cusururi ale Detroitului au favorizat reacțiile jurnaliștilor care au decis să vină și să scrie povestea “veselă” a Detroit-ului. Problema e că, în timp ce există un spectru larg de probleme pe care turiștii-mizeriei pot să le exploreze (rata de 50% a alfabetizării, casele de o mie de dolari, video-ul de pe YouTube al Monicăi Conyers de la primărie numindu-l pe președintele consiliului local “Shrek”), reporterii pe poziție sunt blocați în alegerea de subiecte dintr-o mână de grădini urbane și colective artistice. Din câte mi-am dat eu seama, genul ăsta de locuri mai au puțin până să producă niște ediții locale proprii de tip Stranger With a Camera (n.r. Străinul cu un aparat foto).

Deja m-am simțit ca un mare idiot conducând prin cartiere devastate cât e ziua de lungă cu o cameră gigantică agățată pe fereastră, însă nu știam cam cât de de căcat sunt până să nu opresc la una din fermele comunitare din estul Detroit-ului și să vorbesc cu niște puști care fie încărcau, fie descărcau niște cutii. După ce s-au holbat la microfonul atașat cămășii mele de parcă era o mare bâzdâganie, unul dintre cei mai importanți dintre ei (cred), mi-a explicat care e atitudinea lor:

“Uite, primim cam 30 de emailuri pe săptămână de la tot felul de oameni. Ce se întâmplă e că se duc și-și scriu poveștile și nimic nu se întâmplă aici decât că primim din ce în ce mai multe cereri. Acum, gen, ne-a contactat revista companiei aeriene Delta. Nu știu ce-am putea să-i spunem revistei companiei aeriene Delta.”

Ulterior am aflat că, imediat ce m-am cărat cu un zâmbet încurcat pe față, tipul s-a năpustit în casă și-a trântit un mail furios persoanei care mă însoțise, acuzându-l că ar vrea să aducă o mână de “hipsteri de Billyburg” la ei în clădire. Nu-mi vine să cred că am fost respins în estul Detroit-ului.

Cât timp media din afara orașului a fost leneșă în documentarea materialelor despre Detroit, reporterii din oraș chiar și-au făcut treaba. The Detroit Free Press a câștigat un Pulitzer anul trecut pentru descoperirea a peste 10,000 de sms-uri care au condus la demisia și arestul fostului primar. LeDuff o hărțuia pe consiliera Conyers în publicația News cu mare efect în timp ce era cu ochii pe valul “excentric vagabond”.

Să-ți vină niște găozari retarzi și să-ți năpădească orașul, cu analogiile lor reductive și ploaia lor de expresii inteligente, în timp ce ziarul la care tu lucrezi nu-și permite să-și plătească lumina ar fi un motiv suficient de bun încât să-i trimiți pe toți cu coada-ntre picioare înapoi la New York. Însă LeDuff e OK cu toată situația.

“Dintr-un motiv sau altul, ne disprețuim pe noi înșine,” spune LeDuff. “E o problemă de cultură. Nu știu de ce-ai vrea să mergi în China sau în Rusia, pentru că aici se întâmplă lucrurile. Ne aflăm în mijlocul imperiului în momentul acesta, și acesta e locul unde poți observa cum începe să colapseze.”

Traducere: Iris Opriș