Pozele tale cu copii, de pe Facebook, mă fac să nu-mi doresc niciodată să fiu părinte

Săptămâna trecută, zăceam în pat și scrolam Instagramul când am observat nu unul, ci două anunțuri de naștere.

Primul a fost o clasică burtică de gravidă, postată cu descrierea: „o parte din mine își dorește să rămân însărcinată pentru totdeauna!" Celălalt era o fotografie cu un bebeluș foarte drăgălaș pe care nu l-am cunoscut și probabil nu-l voi cunoaște niciodată, dar despre care știu, datorită updateurile mămicii lui, că învață să folosească olița și că trece printr-o fază în care mușcă tot ce prinde. În biografia ei de pe Instagram, mămica lui, o fostă colegă de școală de-a mea, mă anunță că e „o nevestică și mămică fericită".

Bebelușul poartă o salopețică pe care scrie: „În septembrie 2016 o să fiu frățiorul cel mare." Are în poală mai multe ecografii.

Am dat ochii peste cap instinctiv.

Pe bune, cum să vrei să rămâi însărcinată pentru totdeauna? Ți-e greață tot timpul, te îngrași, hormonii îți scapă de sub control și n-ai voie să bei alcool. Și apoi se naște copilul (printr-un proces chinuitor) și nu mai dormi ca lumea și trebuie să-ți faci griji pentru o altă ființă umană tot restul vieții.

Partea mai întunecată a condiției de părinte - deși documentată -s-a pierdut într-o mare de conversații online despre cele mai bune tipuri de cărucioare, strategii de tratare a colicilor și meme-uri cu mămici.

(Chiar e necesar să-ți fotografiezi burtica în fiecare săptămână? Am înțeles - încă ești însărcinată!) Deși mă bucur pentru oamenii care au copii, mă și întreb dacă, după ce apar copiii, li se pornește un buton în creier care îi face să considere că niște momente banale (de exemplu, o ființă umană foarte mică care a aruncat piure de măr pe covor) devin deodată momente de divertisment care-ți schimbă viața. Și nu știu dacă vreau să fiu genul de persoană care se uită la un omuleț minuscul mânjit de mâncare pe față ca la o minune a naturii, idee întărită de o sută de like-uri (mai nou și de love-uri și uau-ri) de la prieteni îndatoritori.

La început, am crezut că algoritmul Facebook își bate joc de mine, dar se pare că asta e viața reală pentru mulți dintre prietenii mei.

Eu am 28 de ani, nu sunt într-o relație, îmi place jobul meu și recunosc că bebelușii nu sunt pe lista mea de priorități. Încă trebuie să caut pe Google ca să aflu cum se prepară carnea de vită când gătesc și abia de curând am început să-mi fac patul dimineața după ce mă trezesc. Am un echipaj de prietene cu un stil de viață similar cu al meu, și, când sunt împreună cu ele, nu simt niciodată nevoia să-mi apăr modul de viață pe care l-am ales. Am stabilit să ne omorâm una pe alta dacă vreodată profilele noastre o să conțină cuvintele „nevestică" sau „mămică".

Dar un număr tot mai mare dintre prietenii mei se căsătoresc, se mută în suburbii sau la țară și nu mai folosesc contracepție - intenționat. Și, deși sunt conștientă că sunt fericită, tot mă simt ciudat când mă întâlnesc cu ei, pentru că sigur o să trebuiască să suport câteva întrebări despre familie și copii. Aceste întrebări trezesc în mine o anxietate ascunsă cu care viața de zi cu zi nu mă obligă să mă confrunt.

Săptămâna trecută, am luat cina cu o fostă colegă, care a dus conversația în direcția „cine are și cine n-are copii". A lamentat faptul că un cuplu de prieteni comuni de patruzeci și ceva de ani nu reușesc să conceapă un copil - „ce trist" - chiar dacă respectivul cuplu e unul dintre cele mai fericite pe care le cunosc. „După ce treci de 35 de ani, fertilitatea îți scade uite-așa", și face un gest brusc cu antebrațul în jos. I-am răspuns sincer, că habar nu am, nu mă interesează subiectul.

Nu sunt foarte maternală. N-am făcut niciodată pe babysitter-ul, așa că le vorbesc copiilor ca unor adulți pentru că nu știu ce să fac altceva.

În copilărie, mama, care a avut o căsnicie aranjată cu tata, mi-a zis: „Să nu faci copii decât dacă simți foarte tare că îți lipsesc." Știu că mă iubește - suntem foarte apropiate. Dar a ratat multe lucruri mișto din cauza mea. N-a putut să călătorească, să avanseze mai rapid în carieră, să aibă parte de dragoste. Nici cu fratele meu nu i-a fost ușor. I-a făcut mereu probleme și cerea mereu atenție și făcea crize, iar după ce a crescut, nu făcea decât să se îmbete cu prietenii lui. Iar taică-miu a absentat mult în tot timpul ăsta, așa că n-a fost de mare folos în afară de faptul că-mi finanța uneori alcoolul și iarba.

Așa că, da, sunt sceptică atunci când văd cupluri fericite pe Facebook care își mănâncă placenta. Mă întreb dacă o să mai facă sex vreodată sau cât de epuizați or fi, sau dacă sunt geloși pe prietenii lor burlaci care pot zace toată ziua în pat când sunt mahmuri, fără să fie nevoiți să îngrijească un copil care plânge. Eu nu-i invidiez, dar uneori mă întreb cum ar fi să am un scop mai înalt în viață - ceva care să mă mobilizeze când pierd toată duminica în pat, la seriale, cu popcorn și înghețată.

Și atunci sună la ușă pizza și mă gândesc că n-o să vreau să renunț niciodată la stilul ăsta de viață, coaie.

Când o prietenă a venit să-mi ceară sfatul pentru că se întreba dacă să facă avort, i-am zis: „Îți zic doar atât: să știi că nimeni nu spune că regretă că a făcut copii, dar unii oameni probabil regretă." Poate nu e regretul vieții lor, dar trebuie să existe momente în care se întreabă dacă ar fi avut o viață mai ușoară sau mai interesantă dacă n-ar fi stat prin casă după fundul unor bebeluși plângăcioși.

Dacă oamenii ar fi mai sinceri și ar pune pe rețelele sociale poze cu copiii lor urlând din toți rărunchii, însoțite de cuvintele „Îmi vine să-l strâng de gât", am putea lua cu toții decizii mai informate.

Pe de altă parte, eu n-am făcut sex din decembrie, așa că nu-mi fac griji prea tare în legătură cu treaba asta.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre copii și părinți pe VICE:
Tot ce trebuie să ştii ca să-nţelegi de ce statul norvegian i-a luat copiii unui român
Am vorbit cu românul căruia i-au fost luați copiii în Norvegia, ca să aflu ce crede că i s-a întâmplat
De ce ar trebui toate fetele să facă copii