Cum decurge o expropriere în 2015, în baza legii minelor

Am fost la experimentul România Amanet al celor de la Indicele de Indignare şi am văzut cum decurge o expropiere în viitor cu sânge, sutiene şi fecale cu aur.

Duminica asta am călătorit în timp până în 2015, într-un viitor sumbru în care s-ar aproba Legea Exproprierilor şi companiile private ar putea să dea pe oricine afară din casă atât timp cât se găseşte aur sub casa lor. Nu, n-am băgat ciuperci. Am fost la proiectul România Amanet al grupului Indicele de Indignare, unde eu şi alţi 50 de oameni am intrat în situaţia distopică de mai sus.

Cei de la Indicele de Indignare au pregătit un fel de platou de filmare şi de experimentare în aer liber pe un deal din comuna Letca Nouă, pe care l-au încercuit cu banda pe care o pun cei de la Romgaz în zonele cu pericol de explozie. Voluntarii au fost împărţiţi pe tabere: vreo opt reprezentau jandarmii (printre care poetul Mugur Grosu, ong-istul Mihail Bumbeş) care lucrau împreună cu un poliţist local (solistul Mihnea Blidariu), iar restul de 40 erau împărţiţi în ţărani şi protestari. Fiecare dintre cele trei grupuri era condus de un actor, care-i raporta tot ce se întâmplă Ioanei Păun, regizorul şi coordonatorul evenimentului. Ioana muta camerele şi dicta într-un fel ce urma să se petreacă, deşi se baza mult şi pe improvizaţiile participanţilor.

Jandarmii încercau să ridice protestatri să-i ducă la dubă, dar și-au luat-o lamentabil.

Eu am fost un jurnalist din presa cumpărată a anului 2015 şi am relatat totul nesimţit de subiectiv aici alături de colegul meu Mircea Topoleanu. Dar asta m-a ajutat să înţeleg obiectiv toată povestea. Legea Minelor se aprobase în 2015 şi o femeie din Letca Nouă numită Camelia Popistaşu urma să fie expropiată de o anumită Companie pentru că s-ar fi găsit aur sub casa ei. Un executor judecătoresc a sosit alături de poliţia locală şi de forţele jandarmeriei pentru a evacua femeia din casă cu un buldozer. Un grup de ţărani şi de protestatari din Bucureşti au venit să oprească evacuarea. Ţăranii şi-au unit eforturile cu protestatarii şi inițial au reuşit să ţină pe loc şi buldozerul şi forţele jandarmilor. Chiar au reuşit să altoiască bine forțele de ordine şi să le fure armele.

Spre final a sosit şi primarul comunei, care a spus că susţine protestul. Atunci Camelia a urcat pe casă şi a urlat că ea acceptase 50 000 de euro de la Companie ca să plece, dar i-a oferit primarul alţi 50 000 de euro ca să rămână şi să adune ţăranii în protestul ăsta. De aici totul a degenerat în violenţă, protestarii au capturat liderul jandarmilor şi buldozerul. Apoi a început să li se scurgă aur din ochi şi din gură şi au aflat toţi că fântâna a fost otrăvită.

În faza următoare am mers mai departe în viitor, la un fost CAP de pe lângă Letca, unde o femeie îmbrăcată ca-n Dallas a explicat că şi protestul a fost un experiment al Companiei pentru a testa noua moleculă Balaur 9, care transforma fecalele oamenilor în aur. Pe fundal se vedeau copii mici care cerneau fecale pentru a găsi aurul, în timp ce femeia ne spunea că statul român a dat dreptul companiei să administreze această moleculă tuturor, la domiciliu.

Mai importante decât povestea în sine au fost trăirile prin care au trecut participanţii, pentru că scopul acestui eveniment nu a fost realizarea unui film sau unui studiu sociologic, ci a unui experiment empiric, conform coordonatoarei Ioana Păun. Şi i-a mers. Colega noastră Dana Alecu a trecut prin toate stările posibile în tabăra protestatarilor:

Dana, prima din dreapta.

„Câțiva dintre jandarmi și-au intrat în rol înainte de experiment. Unul, ajutat și de privirea de psihopat, m-a atenționat că, deși am semnat un act căviața nu ne va fi pusă în pericol, lor li s-a zis că-l pot încălca și că pot să intre oricând în forță. M-am lovit și de paranoia: sigur se afla un jandarm în civil printre noi ca să ne afle tacticile. În drumul spre satul Letca Nouă o voce robotizată repeta continuu cât de importanți sunt banii, ceea ce m-a amuzat, deşi mesajul era plin de referinţe din Orwell. Odată ajunși la Letca, am descoperit că am trecut peste o etapă dintr-un scenariu pe care noi nu-l cunoșteam, deşi ni se spusese că eram liberi să ne manifestăm cum vrem. Treptat am început să mimez o stare de revoltă, cert e că am tot bătut în ibric până l-am ciuntit. Ne-am legat cu lanţuri de gard şi a început o bătaie regizată cu băi de sânge dintr-o sticlă de apă Carpatica și cu noroi. După alte trânte şi după ce-am fost striviți cu scutul de gard, am ajuns și în curte, alături de primarul întârziat. A fost amuzant să văd cum le dispare motivația colegilor mei protestatari, după ce le-a spus Cami că protestau degeaba. Nu voiau să accepte că femeia le-a întors spatele, deşi n-o ştiau. Fantezia Ioanei Păun a fost mai mult decât interesantă, păcat că nu am fost chiar atât de liberi pe cât am crezut inițial. Dar, cu toate astea, a fost amuzant să-l văd pe Mihnea Blidariu în pantaloni de stofă mulați pe fund și enervat că stă în curte și nu face nimic, ca un poliţist adevărat. Cert e că protestatarii s-au ales cu sloganuri noi de strigat pentru Roșia Montană. Iar eu cu vreo trei zile în care n-am reușit să scot vopseaua roșie de pe piele.”

Ioana Păun în motor, acțiune.

Ca să aflu răspunsuri la dilemele Danei, dar şi la ale mele, am discutat cu Ioana Păun, coordonatoarea proiectului, care a regizat acţiunile a 50 de oameni ce abia se cunoşteau de-o zi și le-a dat şansa să se dezlănţuie cum nu pot s-o facă la protestele reale. Ioana este o artistă performativă care a creat şi alte experimente asemănătoare precum un spectacol fonic despre persecuţia surdomuţilor la Teatrul Foarte Mic şi unul interactiv despre problemele muncitorilor la Theatre Royal Stratford East din Londra.

VICE: Cum ţi se pare c-a ieşit experimentul tău?

Ioana Păun: Doream să precipit ceva, nu să demonstrez. A ieşit mai spontan decât mă așteptam, iar ca regizor ăsta e un lucru destabilizant. Noi controlăm TOT. Mi-a plăcut că lucrurile pe care trebuiau să le facă actorii - coordonatorii taberelor  - au fost demontate de intiţiativele participanţilor. Mi-a plăcut și intensitatea şi adrenalina care s-au „scurs" din mulţime. Dar cel mai mult am apreciat ce au facut protestatarii. Pentru a-mi da însă seama de direcţia întregului proiect, va trebui sa văd toate materialele filmate.

Care a fost cel mai dificil moment?

Au fost trei. Înainte să apară carul, echipa și recuzita, când aveam în fața mea un loc  gol și arid care mi se părea imposibil de umplut cu identităţi şi cu realităţi. Apoi când am regizat bătaia. Știam că e un conflict între ce ar vrea participanţii să se întâmple (contact fizic, în special jandarmii) și ce făceam noi pe „platou". Simţeam că trebuie să le saftisfac tuturor aşteptările. Iar în cele din urmă, când au plecat toţi, au venit sătenii să ne ceară bani. Asta e fost dezolant. Erau deja beţi.

Pe ce motiv?

Că ne-au lăsat să ne facem treaba, că au tăiat o cracă la un copac, că nu au băgat manele la maximum. Toţi fuseseră deja plătiţi, să nu îţi imaginezi că am avut buldozerul gratis. Dar unii au vrut extra și când au venit să ne ceară, abia mai stăteau în picioare. Copiii ne-au zis că le era ruşine de părinții lor.

Totuşi, am vazut mulţi localnici dornici de a participa de pe margini. Au ajutat experimentului sau i-au făcut mai mult rau?

Oamenii au fost naturali. Au mâncat seminţe. Au urmărit conflictul. Ne-au ajutat pentru că mereu trebuie să te ţină cineva cu picioarele pe pământ când operezi cu ficţiune. Pentru cei din realitate, convenţia nu e valabilă. Realitate a fost înmormântarea care a trecut pe lângă noi la pauză - viaţa satului. Dar copiii au ajutat enorm. Au pus benzile de plastic care au înceruit terenul unde se filma, au adus namol și cabluri când nu aveam şi nu au cerut nimic.

Există lucruri care au ieşit complet diferit decât planul pe care-l făcusei iniţial?

DA. În plan ar fi trebuit ca ţăranii să rămână ascunşi în stuf şi să opereze de-acolo. Dar ei au dublat protestatarii, s-au unit și au pierdut funcţia de gherilă la care mă aşteptam - tactica nu se face cu coasa în mână. Și jandarmii ar fi trebuit să aibă tactici mai intimidante. N-a ieşit. La final protestatarii au încercuit şeful operaţiunii şi au vrut să-i dea foc, fix când în scenariu  el trebuia să împuşte atunci un protestatar. Nu planificasem nici să fie atâta agitaţie, nici să-mi fie atât de greu să-i opresc, nici ca protestatarii să se dezbrace şi nici să fie atât de determinaţi. Mi-a plăcut că mă huiduiau şi pe mine când nu le convenea ceva.

Şi pe mine m-a fascinat tupeul protestatarilor, mai mare decât în viaţa reală. Luaseră aproape toate armele jandarmilor. De ce crezi c-au mers lucrurile aşa?

Știau că nu există riscurile din Realitate. Nu urma să fie să fie bătuţi, arestați sau să aibă cazier pe bune. Ştiau că jandarmii nu au nicio putere fizică sau legală asupra lor. Realitatea a fost suspendată şi ei au functionat într-o fisură: cu gesturi reale, dar fără consecinţe. Cred că experienţa lor a fost esenţială. Un tip de libertate pe care nu o ai des. Plus că, erau filmaţi, erau eroii.

De ce n-au reacţionat jandarmii mai în forţă?

Jandarmii nu au reacționat pentru ca nu i-am lăsat eu. Bumbeş m-a rugat să îl las „să bată” puţin un om. Atunci am făcut scena în care ei scoteau din lanţuri câte un civil şi îl duceau la dubă. Nu puteam să-i las să bată oameni, de fapt nici Şeful Operaţiunii nu a vrut să-i lase. Şi cred că nici în Realitate nu ar trebui să aibă voie. Cât de bolnav să fii sa baţi un om în pielea goală?

Crezi că oameni ca Bumbeş şi Grosu, care au avut numeroase experienţe cu jandarmii,  au fost molâi pentru că ştiau cum e de partea cealaltă a bastonului?

Bumbeş nu a fost molâu deloc. Eu cred că, dacă dai unor oameni posibilitatea să folosească forța fizică, vor încerca să se bazeze pe ea. Având în vedere că protestatarii nu aveau la dispoziție nicio armă, au fost inteligenți. Jandarmii nu! Bumbeş a propus să arunce cu apă în oameni. Oamenii au propus să arunce cu apă în jandarmi. Le-am zis OK. Dar nu am văzut apa, probabil aşteptau să-i ajutăm noi cu umplutul pet-urilor. Mie mi-a părut rău de jandarmi. Mi-ar fi plăcut să fie mai inventivi şi mai perverşi din punct de vedere tactic.

În scenariu jandarmii ieșeau câştigători, se putea întâmpla asta și la fața locului?

În scenariu, șefa ţăranilor ar fi trebuit să-şi dea foc în faţa buldozerului şi Şeful Operaţiunii să o împuşte. Apoi era game over, că îi împuşca pe toţi şi buldozerul intra în casă. Dar nu am vrut să-i ajut pe jandarmi să facă asta, mai ales că aveau un avantaj: o fată infiltrată în gaşca ţăranilor. Nu ştiu cum s-au folosit de ea... Protestatarii nu prea au respectat regulile. Şi s-au descurcat bine.

Unii dintre participanţi se plângeau că nu înţeleg în ce măsură era ok să facă ce vor şi în ce măsură trebuiau să respecte regulile. Era şi confuzia asta parte din joc?

Partea cu respectatul regulilor nu se aplică doar când joci, ci zi de zi. Aşa că, foarte bine că se întrebau. Noi, care reprezentam un tip de autoritate, le-am dat doar două reguli: să nu se bată şi să ne anunţe înainte să facă ceva. A fost alegerea lor dacă să le sfideze sau nu.

Din cauza agitaţiei, n-am reuşit să înţeleg, de ce o mituise primarul pe Cami cu 50 000 de euro ca să rămână acolo?

Pai asta nu se înţelege, asta se cugetă. De obicei, ca tactică pentru o cucerire completă a teritoriilor, e foarte eficient să ai oamenii de toate părţile. Nu e aşa o noutate. Doar banii ăia nu erau donaţie de la biserică. Şi dacă ar fi fost, rămâne întrebarea: cine ar băga bani pentru o campanie împotriva exploatării aurului?

Eu mă gândeam că era interesul primarului să primească mai mulţi bani de la companie pe terenul ăla.

Vezi, tu ai ajuns la un răspuns. Mie nu îmi prea place să dau răspunsuri, prefer sa pun întrebări. M-am întrebat și de ce nu pleacă locuitorii de la Roşia? I-am întrebat şi pe ei. Nu am prea muşcat răspunsurile unora.

Cu ce crezi c-ar trebui să rămână oamenii după experienţa asta?

Cu nişte unelte sau strategii de luptă şi de rezistenţă. Cu o experienţă care, chiar dacă e scoasă din realitate, a generat reacţii şi senzaţii reale. În special protestatarilor care au triumfat peste buldozer, la propriu si la figurat. Omul a bătut utilajul.

Dar după victorie li s-a spus c-a fost degeaba, c-au pierdut oricum, pentru c-au fost otrăviţi.

Aia a fost ca să-i impulsionăm să continue lupta, care durează o viaţă întreagă. Să nu le stea gustul victoriei prea mult în gură, că ştii cum e, atunci atacă pisica.

Proiectat finanțat de ANFC. Toată echipa implicată în proiect AICI.

Transmisia LIVE din weekend, de la prima expropiere pe baza legii minelor

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE