De Farid Fairuz nu-i pasă nimănui

Farid Fairuz este alter-egoul libanez-suprarealist al coregrafului Mihai Mihalcea, fostul director al Centrului Național al Dansului din București. Tot ce face el, cu o perucă monstruoasă în cap și-o pelerină aurie pe umeri, se întâmplă de obicei în spații publice. Sunt chestii cel puțin dubioase, legate într-un fel jucăușde problemele care enervează orice activist: latența și ignoranța oamenilor, nepăsarea oficialităților, prea mult consumerism, prea puțină simțire. Poate de aia nici nu-l bagă lumea în seamă. De când și-a pierdut CNDB-ul sediul, nici el nici colegii lui nu s-au ales cu prea multe, așa că s-au axat mai mult pe workshop-uri prin țară și înființarea unor spații performative și de cercetare independente, cum ar fi Căminul Cultural/subRahova.

Prin mai anul acesta, când își vedeau de treburile lor contemporane pe la Cluj, au primit din întâmplare o invitație la punerea pietrei de temelie a unui nou campus teologic. La sărbătoare au venit și o masă de protestatari bine păzită de mascați. Așa au aflat că în decembrie anul trecut, 76 de familii sărace, dar civilizate (dintre care marea majoritate întâmplător țigani), de pe-o stradă a orașului vecină cu cea pe care locuiește primarul, au fost convinse să semneze o mutare grăbită în buza gropii de gunoi Pata-Rât, în 40 de locuințe sociale construite în regim de urgență după norme europene, întinse pe zece module. Întrucât Clujul de azi e gândit de primărie ca zonă metropolitană, planul de management - unul dintre termenii preferați ai funcționarilor publici - includea reciclarea conținutului gropii cu pricina și o reînflorire ecologică a zonei. Cum asta nu s-a mai întâmplat, inspectorii de mediu care au luat probe pentru siguranța oamenilor în zonă au avut grijă să le recolteze când vântul bătea în altă direcție și-au declarat că e safe de locuit, deși viața acolo e moarte sigură. Mutarea s-a produs și pentru că în zonă mai existau vreo două comunități de țigani care aveau nevoie de un liant.

În schimbul unui parc, pe terenul proaspăt eliberat, primăria a dat voie Bisericii Ortodoxe Române și Facultății de Teologie să construiască „cu mare sacrificiu, din bănuțul văduvelor”, un campus pentru comunitate de 150 de milioane de lei, care să confere zonei „o conotație pozitivă”. Între timp, cei mutați la groapa de gunoi s-au instalat comfortabil: într-o cameră de 14 metri pătrați fără apă caldă sau bucătărie stau câte 10-11 persoane. Înmulțiți asta cu patru și obțineți numărul de oameni care se înghesuie la singura baie din fiecare modul. E drept, fiecare locuință trebuia să aibă două camere, dar primăria a fost prietenoasă și le-a spus că dacă pun un perete în mijlocul fiecărei camere obțin două. Ușile de la intrare au crăpat la primul frig, pereții transpiră de la atâta căldură, iar transportul în comun care duce copiii la școală trece pe-acolo de două ori pe zi.

Toate chestiile astea, alături de interviuri luate purtătorului de cuvânt al primăriei și reprezentanților bisericii se văd frumos, în split screen-uri, într-un film documentar al proiectului SubRahova intitulat Prea-fericiții de la groapa de gunoi, a cărui primă vizionare a avut loc ieri. Și dacă tot s-a întâmplat să ajung pe-acolo și să mă-ntâlnesc cu Farid, am stat puțin de vorbă.

VICE: Salut Farid. Ce mai faci zilele astea?
Farid Fairuz: Eee, bună! Farid se pregătește de sfârșitul lumii: merge la sală, trage la bicepși, înoată. Ajunge și la saună și la masaj câteodată. Mai nou a început să ia acid hialuronic − pastile forte și speră ca de Apocalipsă să fie mai ceva ca Angelina Jolie. Dar rămâne în continuare atașat de Biserica Ortodoxă Română și-și dorește foarte tare să devină cât mai repede religionaire.

Deci te reprofilezi în legionar-misionar?
Nu chiar. Acum mă pregătesc să întorc o nouă pagină de glorie la Cluj Napoca. Se cheamă Romanian Dance History III. Lucrez la asta de ceva vreme împreună cu coregraful Manuel Pelmuș, dar nu pot să dezvălui mai multe.

Prea-fericitii din groapa de gunoi from veioza arte .

Tocmai ce te-ai întors de-acolo, unde ai prezentat un documentar despre viața unor familii de rromi mutați de primărie la groapa de gunoi. Are asta legătură cu noul tău proiect artistic? Suntem mai mulți artiști interesați de zona asta, deși umanul și socialul nu se se confundă neapărat cu dansul. Dar eu mă identific într-un fel cu rromii de la groapa de gunoi. După ce TNB-ul a intrat în reparații și Centrul Național al Dansului a rămas fără sediu, am fost înghesuiți în trei birouri. Nu avem săli de repetiții sau de spectacole. Toți suntem atomizați, fără niciun fel de sprijin. Deși e și asta tare. Fiind forțat de context, ajung să consider scenă orice spațiu în care sunt: autobuz, stradă…

Și cum e să ai multiple personalități?
Kinky, pentru că mă deplasez între vârste, identități, acțiune, pentru că mă subminez pe minee însumi și așa pot face mult mai mult. Chiar mă gândeam zilele trecute că am o cruce cu care vreau să ies pe stradă și s-o port pe unde lumea iese la dixtracție. Așîncepe din Centrul Vechi și așface un întreg traseu de asemenea locuri, un Via Dolorosa.

Pe care l-ai termina la groapa de gunoi a Clujului, bănuiesc.
Ar fi o chestie − eu cu pelerina aurie, dansând și strigând pe-acolo. Dar, de fapt, vreau un concert ad-hoc. Trei sferturi dintre clujeni habar n-au despre ce se-ntâmplă chiar la ei în oraș. Degeaba le povestești, până nu o iau în freză n-au cum să înțeleagă. O dată ce vezi ce se întâmplă acolo scapi de toate prejudecățile. Așinvita o starletă sau așface ceva foarte cinic, care să-i facă pe clujenii foarte conservatori și ignoranți să vină − toate astea la pachet cu grămada de gunoi. Dar n-așvrea să mutăm distracția și circul acolo, ca să ne batem joc de oamenii ăia.

Adică îți imaginezi un fel de Cesky Sen?
Am crescut în deșert, cu lapte de cămilă, așa că știu ce e greul. Așvrea un fel de mega-demență, cu artificii care să iasă direct din groapa de gunoi, dacă se poate. Un orgasm cosmic. Poate așa se sesizează cineva.

La prezentare te-ai legat și de situația zidului ridicat la Baia Mare. Însă acolo era vorba de o problemă reală, sesizată de locuitorii din zonă, iar primăria caută soluții să mute rromii în niște locuințe sociale OK, cu acces direct la o școală și restul de facilități civilizate.
Le dau o soluție mult mai simplă: o groapă comună. Sau și mai bine, o cameră de gazare. Asta nici nu costă mult contribuabilul român homofob și rasist și vom avem o țărișoară curată în care să ne plimbăm toți liniștiți și zâmbitori.

Pari foarte vehement. Până la urmă ce-are a face politica cu dansul?
Absolut orice facem noi, ca oameni, are o dimensiune politică. Nu suntem conștienți de asta când ne îmbrăcăm de la brandul X sau bem băutura Y. Mie mi-e evidentă chestia asta de multă vreme, și nici nu mai e nevoie s-o argumentez sau s-o expic. Mi se pare că artiștii și activiștii sunt lipsiți de coaie. N-am văzut să se întâmple nimic atât de radical încât să zdruncine conștiința oamenilor. Suntem atât de maleabili încât devenim una cu pelteaua și ne indentificăm cu ea.

Spui asta deși toate performance-urile tale, suprarealiste și bizare au avut mereu un manifest în spate.
Uite, de exemplu, la inaugurarea mall-ului din Cotroceni, Florin Fluerașa apărut îmbrăcat în popă în piața patinuarului și nu se întreba nimeni ce era cu ăla acolo. Noi încercam să oprim oamenii din logica rutinei lor continue. Eu venisem ca reprezentant al Comisiei Europene Anti-Discriminare Atroce. Dar nu s-a sesizat nimeni. Sunt foarte puțini cei care reflectează sau raționează. Nimic din ce știam că funcționează nu mai e valabil, butoanele pe care apăsăm de atâta timp nu mai sunt eficace, strategiile sunt depășite și orice ai face se înmoaie, se deșiră și își pierde din acidul considerat înainte coroziv. Nu mai poți scurtcircuita nimic. Ne-am uns retina cu atâtea lucruri atroce încât nimic nu ne mai mișcă. Doar un act de terorism extrem poate ne-ar mai face să reacționăm.

Sau poate că ceea ce faceți voi e prea abstract?
M-am gândit și la asta. Poate că într-adevăr fac lucruri care sunt prea conceptuale să prindă la o scară mai largă. Ni s-a tot spus, ca artiști, că ba e prea devreme, ba e prea târziu să facem un lucru sau altul. Mie întotdeauna mi s-a părut că e prea târziu. Dar în ultima vreme fac lucruri evidente, ușor vizibile, un tip de entertainment care să provoace. Nu vreau distracție, dar poate e cazul să mergem în extrema-extremelor și cu asta.

De parcă distracția nu s-ar fi dus în zona aia demult.
Da, dar nu suficient, încât să ne facă să ne oprim și să ne gândim un pic. Sau poate avem porii prea astupați și nu mai încape nimic.

Sau poate că are de-a face cu homofobia. E Farid queer?
Bineînțeles. Nu era deja clar?

De ce ați intitulat filmul Prea-fericiții de la groapa de gunoi, dacă nu se distrează nimeni?
E o săgeată directă la ceea ce a spus purtătorul de cuvânt al Bisericii din Cluj, cum că biserica e cu conștiința împăcată. Și e o aluzie la declarația acelui popă care, vizavi de aceeași problemă, a zis că orice lucru mărețse face cu un sacrificiu. Ce vrei mai cinic de-atât de la o biserică? OK, să ardeți în iad băieți. Dar în iadul ăla, cu smoală, cu flăcări și cu dracul ăla pe care îl vedeți voi, să vă împungă-n cur până vă ies ochii.

Vorbești de parcă tu ai fi locuit la groapa de gunoi.
Nu, n-am locuit, dar mă gândesc să îmi fac o tabără de vară acolo, în care să stau cu alți artiști, cu corturile, o săptămână cel puțin.

Se întâmplă tot felul de lucruri greșite în lume, dar în ultima vreme, lumea a început timid să iasă în stradă. Crezi că ar putea duce situația de la Cluj la asta?
Eu așvrea să văd România ieșită în stradă, dar nu există absolut nicio șansă ca asta să se întâmple. România se ține tare.

Pentru ce?
Exact. Societatea asta n-a găsit motivul și rațiunea pentru care să iasă în stradă.

Și ce rol mai are arta atunci?
Arta, mă pișpe ea, e singura care contează. Cu un asemenea răspuns așputea fi decapitat sau, mai bine, trimis la groapa de gunoi.

Documentarul “Prea-fericiții de la groapa de gunoi” va apărea integral pe VeiozaArte în câteva zile. Fiți pe fază, o să vă distrați.