Mâncarea din spitalele englezești arată mai bine ca-n restaurantele din România

Trec de „Lounge-ul de descărcare" și de „Dulapul murdar de vase" de la Spitalul Universitar Homerton și, inevitabil, mă bușește râsul. Nu doar pe mine. Prietena mea, care o să se pregătească anul viitor la spital ca psiholog, face o poză cu semnele de pe ușă cu telefonul și-și înăbușă râsul. Serviciul Național de Sănătate (NHS) e puternic, frumos, esențial – dar nu-i lipsit de umor.

În ciudat aparentelor tentative ale Guvernului actual de a îngenunchea NHS-ul prin tăieri de buget, restructurări și privatizări pe ușa din dos, organizația rămâne una dintre cele mai mari realizări ale Marii Britanii. În ciuda „goanei după economii" în valoare de 20 de miliarde de lire sterline, la nivelul întregii organizații, orchestrată de Jeremy Hunt, în ciuda faptului că generaliștii suprasolicitați sunt transformați în țapi ispășitori și-n ciuda faptului că mii de oameni vor mărșălui weekend-ul ăsta prin Londra în cadrul protestului #OurNHS, spitalele britanice rămân niște minuni. Se poate spune despre NHS că este cel mai bun sistem medical din lume.

Și unde altundeva să deguști spiritul fondator al grijii și dreptății sociale decât în spațiile comunale de mâncat ale NHS-ului? Mi-am propus să iau micul-dejun, prânzul și gustarea de după-amiază la trei spitale diferite din Londra, ca să aflu la prima mână în ce stare se află sistemul nostru de sănătate.

E ceva absolut incredibil în ideea de a sta la coadă pentru un ou ochi fix în spatele unora dintre cei mai buni chirurgi din țară. Stau în cantina cald luminată de la Spitalul Homerton din Londra de est, mă uit în jur și-mi dau seama că aici calificările, nivelul salarial, uniformele, accentele, etniile, abilitățile și vârsta nu înseamnă nimic; luăm toți același mic-dejun, cumpărat cu-aceiași bani, în timp ce ne uităm la aceeași parcare. Un neurochirurg mănâncă un platou de chiftele din cartof, un polonic de mâncare de fasole și bea o cană de ceai cu puncte de tanin care plutesc la suprafață, pe care-a dat 1,30 lire. La o masă la câțiva metri distanță, un om de serviciu angajat temporar se așază să mănânce același lucru după tura de noapte. Unde în Marea Britanie mai ai parte de așa ceva?

În plus, micul-dejun își face din plin banii. Primesc o cană de ceai, fasole pe pâine prăjită și sos brun pe mai puțini bani decât aș da pe-o cafea la Starbucks.

„Trântește și-un ouț deasupra", spune Precious, femeia de la casă. „Să arate mai frumos." Când o-ntreb dacă a avut o dimineață plină râde și se rostogolește din scaun ca un luptător de judo.

„Aici toate diminețile sunt pline."

Nu zice rău. Sunt cu numărul de angajați întins la maximum, așa că toți cei de la Homerton muncesc mult mai greu decât am muncit eu vreodată, ca să acopere scăderea în angajări. Mă uit la un chirurg de la o masă din colț care se-ndreaptă spre un telefon ca să sune să se intereseze de recuperarea unui pacient și-și lasă pâinea prăjită să se răcească.

În timp ce mă apuc să mănânc împreună cu prietena mea, scanez celelalte chipuri din cantină. Managerul de catering (un tip tânăr, îmbrăcat ca Jonny Lee Miller în  Trainspotting), doctorii, personalul în uniformă de serviciu, personalul administrativ, cei de la catering și ușierii – atât de mulți dintre oamenii ăștia sunt fix imigranții de care ni se spune c-ar trebui să ne temem și să ne fie scârbă. Și, cu toate astea, iată-i aici, țin șandramaua-n picioare.

În timp ce ne îndreptăm spre ieșirea din sala de mese, intră o tipă gravidă în scaun rulant, care începe să citească meniul: 1,45 lire supa de morcov cu chimen, 2,75 lire plăcinta cu rinichi și vită, oricare 5 articole de mic-dejun, 2,95 lire, salată de fructe proaspete, 1,5 lire. Îmi face cu ochiul în timp ce-mi pun la loc tava murdară. Îi zâmbesc și eu, în încercarea de a-i transmite „baftă", dar probabil nu reușesc decât să par foarte ghiftuită.

Peste câteva zile mă îndrept cu bicicleta către Spitalul St. Thomas din Lambeth, la prânz. Aseară tocmai am avut oră de box și-s practic gata să-mi mănânc ghidonul. Pe drum dinspre Hackney trec de London Eye, de Teatrul Național, de London Bridge, New Scotland Yard și de Catedrala Sf. Paul. Rulez printr-o hartă turistică de decupat și păstrat amintire din Londra, printre toate reperele celebrului său orizont, ca să ajung aici, în fața departamentului de Accidente și Urgențe ale unuia dintre cele mai aglomerate spitale londoneze.

În timp ce-mi leg bicicleta observ o femeie într-o geacă verde de puf cu stetoscop la gât, care așteaptă la semafor. Clar am ajuns unde trebuie.

Priveliștea peste Tamisa, de la Parlament până la cantina de la St. Thomas Shepherd Hall lucește în soarele cu dinți de februarie. Până ajung eu acolo, prânzul e deja în toi. E 11:35 dimineața. Genul meu de prânz.

Stau la coadă în spatele pacienților în pantaloni de pijama și-a bărbaților în cămăși albe și mi se umple inima când văd selecția de mâncăruri din vitrină. Există un întreg platou cald rezervat doar pentru produse de patiserie. Există tocăniță de pui, un risotto, niște tăieței. Există cartofi copți, fasole, cartofi prăjiți, legume sotate. Vizavi se află un enorm bar de salate și un frigider plin cu sandvișuri, băuturi și gustări. Îmi comand tăiețeii în stil Singapore cu Quorn și primesc o garnitură de fasole păstăi gratis. Femeia care mă servește pare amuzată când fotografiez pe furiș platourile strălucitoare cu produse aurii de patiserie. Îmi completez prânzul cu un măr, o pară și o cutie de suc de portocale, iar toată afacerea mă costă doar 5,65 lire.

Mă așez lângă un tip cu un hanorac cu „Take Pride in Lambeth". La două mese distanță stau doi bătrâni care beau ceai și au un fular cu Manchester United întins pe toată masa. O femeie în halat vișiniu stă singură la masă și se uită fix spre Parlament. Două asistente cu bluze bleu deschis și buzunare bleumarin stau una-n fața celeilalte și mănâncă cartofi prăjiți, mâncare de fasole și cartofi la cuptor în timp ce pălăvrăgesc pe ton scăzut, confidențial.

Mă apuc de tăiețeii a la Singapore. Sunt dulci – chiar foarte dulci – dar mă fac să mă simt incredibil de bine. Mă gândesc la tata, care lucrează la un spital din Oxford și la câtă plăcere îi face să se trateze cu un prânz la cantină o dată pe săptămână; la specialitățile „din jurul lumii" pe care le servesc și la vizita pe care i-am făcut-o în timpul săptămânii libaneze, când am mâncat două porții enorme de tocăniță de năut. Înțeleg de ce-i place așa mult.

Shepherd Hall este poreclită afectuos „Tom's", la fel ca și celelalte cafenele și cantine ale Trustului Fundației NHS de la Guy's and St. Thomas'. Când mă gândesc la toți oamenii – familiile, medicii, constructorii, copiii, asistentele, chirurgii, pacienții de cancer, bunicii și gravidele – care au mâncat de-a lungul ultimului an la Tom's, începe să mi se-nvârtă capul.

O ambulanță trece pe lângă geam sub soarele amiezii, iar un puști cu nasul intubat și tetieră care-i susține capul e împins pe lângă mine într-o mașinuță.

În timp ce-mi termin sucul, unul dintre bătrânii cu fular cu Manchester United se ridică în picioare și-și scutură firimituri de pe tricou. Un tânăr cu bocanci de lucru Caterpillar și-ntr-o bluză bleumarin de trening bleumarin începe să mănânce dintr-un borcănel de gem roșu scos din sufertaș. Restaurantul e liniștit – nu e o liniște epuizată și înfricoșată, ci are un zumzet scăzut, reconfortant, de foială, în timp ce oamenii care aduc pe lume copii și administrează tratamente care salvează vieți înfulecă cartofi copți și salată de varză acră, ca noi toți.

După prânz, îmi croiesc drum cu bicicleta prin centrul Londrei până la Spitalul University College – care face parte din Trustul Fundației NHS al Spitalelor din Londra. Merg pe jos până la intrarea uriașă din sticlă și trec pe lângă un tip fără o ureche care ridică ceva de la dispensar, în timp ce eu mă simt ca și cum tocmai am tăiat drept prin atriul inimii Londrei medicale. Sunt grămezi de oameni la spitalul ăsta – pacienți așezați în holul de la intrare, personal înșirat pe holul care dă în stradă, bărbați ghemuiți pe saci de dormi pe podea și mame care se chinuie să-și distreze copiii din ce în ce mai arțăgoși.

Eu fac dreapta și mă îndrept pe hol spre cantină. E brand-uită „Refresh" și e deschisă de la 7:30 dimineața până la 8:30 seara, de luni până vineri.

Sunt deja gata de ceva dulce, așa că mă năpustesc asupra platoului cald din inox, doldora de boluri cu tarte Bakewell. O etichetă mă anunță că o tartă cu cremă de vanilie costă 1,75 lire și nu pot să rezist.

Îmi iau un bol și-mi croiesc drum printre mesele supraaglomerate până la un loc la geam. În timp ce mă așez, un bărbat în uniformă albastră ajunge și el pe-acolo și mă întreabă dacă e ocupat scaunul din fața mea. Îl invit să ia loc, cu mare plăcere. Scoate o caserolă de plastic cu linte și un măr și încep să mă jenez un pic de bolul imens plin cu cremă perfect galbenă de vanilie și ou pe care-l am în față.

„Brusc mă simt un pic vinovată că mănânc budinca asta", îi zic și arăt din cap spre lintea lui.

„A, mie mi se pare ok să mănânci o budincă fierbinte în mijlocul zilei. Până la urmă, doar asta mănânci la prânz, nu?", mă întreabă el.

Mă panichez și mint. Zic, da, ăsta-i tot prânzul meu. Nu-i spun nici că scriu un articol. În schimb, îl întreb dacă și-a gătit singur dhal-ul.

„A, da, așa gătesc eu, în fiecare zi", zice el și pocnește din degete. „Mă ajută să trag linie între muncă și somn."

Îmi spune că lucrează des în tura de noapte și-apoi poate o tură dublă, apoi poate o tură de zi, așa că corpul lui n-apucă niciodată să se acomodeze. Mă izbește, nu pentru prima oară, la câte le cerem angajaților din sănătate să-și supună corpurile ca să ne mențină pe noi sănătoși – cât se-mbolnăvesc ei, probabil, ca să fim noi bine.

Tipul îmi spune că s-a apucat să facă și animații stop-cadru în zilele libere. Spune că procesul seamănă cu cel prin care fotografiază bolurile de bariu la spital – urmăresc cadru cu cadru cum se mișcă radiațiile prin corp și încearcă să detecteze problemele și blocajele în radiografii. Sunt uluită. Motivul pentru care-i place animația, zice el, e că te obligă s-o iei mai încet, să faci ajustări minuscule și să extinzi un minut la o sută de flash-uri minuscule. E opusul eficienței.

„În industria de sănătate ni se cere să facem multe într-un spațiu infim, pe când în animație faci ceva mic într-un spațiu mare", îmi explică el.

Nu e critic, e doar frust.

Încă îmi răsună cuvintele lui în urechi când îmi iau la revedere, mă ridic și mă îndrept spre ieșirea din spital; trec de familiile care-și savurează mâncărica de fasole și cartofii prăjiți, trec de personalul care mănâncă din sufertașe, trec de pacienții care se așază cu câte-o cană de cafea.

De la NHS ne așteptăm la eficiență, omenie, abilități incredibile și smerenie. Ne așteptăm să facă minuni din bugete din ce în ce mai mici, echipament îmbătrânit și personal frânt.

Mesele pe care le-am luat în spitalele astea și cele pe care le-am luat în alte spitale de pe tot cuprinsul țării mi-au evidențiat o dată în plus cât de multe trebuie să facă NHS-ul din atât de puțin. E cea mai mare resursă națională pe care-o avem și o stoarcem mai-mai să se rupă. Ne însoțește din leagăn în mormânt, la mic-dejun, prânz și cină. Iar la anul, când împlinește 70 de ani, riscăm s-o pierdem de tot.

E destul cât să-ți piară pofta de mâncare.

Traducere: Ioana Pelehatăi