Jurnalul de Duminică

Există și români care n-au ținut cont de culoarea pielii mele când am avut nevoie de ajutor

Numele meu este Gelu. Sunt om. Sunt rom. Sunt copilul părinților mei.
29.9.20
romi, xenofobie, discriminare, romi, educatie
Fotografie de janeb13 via Pixabay

În mod normal, n-ar mai fi trebuit să exist. Părinții mei și-au dorit cu ardoare o fată, numai că după ce-au avut patru băieți au renunțat la idee. Soarta însă a făcut ca cel mai mare să se îmbolnăvească grav. Ai mei, oameni simpli, dar extrem de credincioși, au încercat tot ce-au putut să-l salveze, în ciuda faptului că leucemia era incurabilă în România anilor 70. Moartea sa, pe 18 mai 1976, a adus cu sine răzvrătirea mamei față de Cel de Sus. În mintea ei, Dumnezeu, dacă ar fi existat, nu ar fi avut cum să n-o audă și n-ar fi permis ca un copil de aproape 14 ani să treacă prin chinul prin care a trecut fratele meu. 

Publicitate

La numai două luni după înmormântare, mama a aflat că e însărcinată.

În ciuda sfaturilor medicilor, care îi spuneau că trebuie să avorteze, sarcina fiind una cu risc major pentru ea din cauza unor probleme medicale avute la nașterea precedentă, mama a decis s-o păstreze, Dumnezeu a ales să răspundă lacrimilor lor altfel decât ea a cerut, așa că pe 26 martie 1977 am apărut pe Lume. În semn de mulțumire, și spre aducerea aminte a fratelui care nu mai era, ai mei au decis să port același nume, Gelu. 

Am fost un copil iubit și alintat. Poate mai mult decât meritam. Mama nu și-a ascuns niciodată zâmbetul atunci când mă vedea și nu o face nici acum, după 43 de ani.

Am făcut școala de muzică, dar am urât violoncelul

La vârsta de 6 ani, mama a considerat că trebuie să fac școala de muzică. În tinerețe a avut un iubit lăutar și atunci și-a promis că copiii ei vor învăța muzică pentru a avea o „meserie curată”. Toți cei patru frați am făcut școala de muzică în paralel cu școala teoretică, însă niciunul dintre noi n-a ajuns lăutar. Eu am urât violoncelul până în ziua în care mama a înțeles că nu voi face un lucru dacă nu-l fac cu pasiune și dorință. 

La școală am mers de la 6 ani și 9 luni. În clasa a doua, după ce am fost făcut pionier, colectivul de elevi m-a ales să fiu stegarul clasei. Bucuria și mândria alor mei nu a durat mult, pentru că o parte din părinții colegilor mei n-au fost de acord ca „steagul României să fie ținut de un țigan”.

Nu m-am supărat, pentru că acest lucru însemna că ai mei nu mai erau nevoiți să-mi cumpere două cămăși albe necesare serbărilor pionierești, însă mama a fost super-cătrănită. A venit la școală și a cerut să primesc ceea ce merit și să nu fiu judecat în funcție de culoare pielii, dar lucrurile nu s-au schimbat. Părinții celorlalți colegi erau mai cu dare de mână și mai influenți decât ai mei.

Luam notă proastă chiar dacă răspundeam corect

Din clasa a cincea am început să urăsc matematica. Fratele meu mai mare urmase aceeași școală gimnazială și profesoara îl considera un „nesimțit” pentru că l-a prins într-o pauză pupându-se cu o colegă. Eticheta s-a răsfrânt și asupra mea, așa că, indiferent ce făceam, luam notă mică. Mi se părea atât de nedrept, încât nu mă mai duceam cu plăcere. 

Norocul meu a fost dat de prezența a doi alți profesori, unul de istorie și o alta de limba română, care mi-au văzut potențialul și au „negociat” cu doamna de matematică să mă treacă în condițiile în care iau peste 8 la materiile lor. Ceea ce s-a și întâmplat. Fără domnul Cobzaru și fără doamna Mocanu, aproape sigur aș fi renunțat la școală. 

Publicitate

În clasa a opta am decis să-mi continui studiile la o școală complementară, unde să învăț o meserie care să m-ajute să-mi găsesc un loc de muncă. Greutățile financiare din familie, dublate de faptul că oamenii din jurul meu nu aveau facultate, mă făceau să nu văd prea departe în viitor și să mă concentrez pe dorința de-a avea un salariu cu care să-mi ajut părinții. Cum ai mei nu prea veneau la școală, nu mi-am făcut griji că voi avea vreo piedică din partea lor, pentru că nici măcar nu aveam de gând să le spun.

Ca un făcut, în perioada înscrierilor mama și-a luat liber de la locul unde muncea ca femeie de serviciu pentru a merge cu mine să-mi aleg liceul. Cum nu discutasem cu ai mei despre ce școală îmi doream, ba chiar mai mult „îi păcăleam”, atunci când eram întrebat despre numele unui liceu bun din oraș, prezența mamei a generat o stare de confuzie totală: „Extraordinar! Și eu cum îi spun mamei că vreau la complementară?” Întrebarea asta m-a măcinat tot drumul parcurs pe jos prin liceele din Galați pe care mama mi le indica. 

„Mama, nu-mi place aici!”, o făceam pe mama să ofteze și să-mi zâmbească cu drag. „Bine, puiule, hai la următorul!” 

Mama stătea undeva în spate, tăcută, și doar eu vorbeam cu cei din secretariat. Mama este fără carte și acest lucru a făcut-o să se considere „proastă” și să nu dorească să ne „facă de rușine”. După câțiva de „nu îmi place aici!”, pe strada dintre două licee mi-am făcut curaj să-i spun ce am de gând. La auzul planului meu, privirea mamei s-a transformat în săbii cu care mi-a străpuns inima: „Te omor! Cum să faci așa ceva? Tu crezi că faci ce vrei tu?”.

Publicitate

Primul liceu pe care l-a găsit în drum a fost cel la care m-a înscris. Tot ea a decis și faptul că trebuie să fac „chestia aia cu limba română”, adică filologie. De data asta, am stat în spate, tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Am dat examenul de admitere și l-am luat cu notă mare.

Nu eram prost, doar că nu aveam visuri și nici încredere în mine.

Visurile devenirii mele au venit în liceu, după ce alți profesori au început să-mi arate pliante cu facultățile pe care le pot urma. Unii mă motivau spunând că sunt bun, chiar mai bun decât proprii lor copii, și că pot deveni orice îmi doresc. Colegii mei au fost prietenii mei și nu am simțit niciodată că mă considerau altceva decât unul de-al lor. Anii de liceu au fost, cu siguranță, cei mai frumoși ani ai mei și anii care mi-au consolidat bucuria din suflet.

Deși atunci l-am urât, tata a făcut ce trebuia

În clasa a zecea am decis că vreau să dau la sociologie și asistență socială. Fără pregătire, în primii doi ani am eșuat. Toate vorbele din trecut în care eram considerat „prost” mi-au revenit în minte, acum existând și argumente. Pentru a nu știu câta oară eram gata să cedez.

O discuție cu tata avută prin primăvara lui 1998 a degenerat într-o ceartă. Tata îmi reproșa că nu muncesc suficient și că „nu-mi urmez calea”, eu îi reproșam relația lui aspră cu mama. În mijlocul discuției, tata s-a pus în fața icoanei cu Maica Domnului și-a zis: „De-ar da Dumnezeu să nu iei la facultate, că ești un prost!”. 

Publicitate

În momentul ăla, pentru mine Pământul s-a oprit în loc și tata a dispărut din sufletul meu. N-am înțeles cum a putut să spună așa ceva și l-am urât. „Da, mă? Îți arăt eu că nu sunt prost!”. Luni de zile n-am vorbit cu el decât dimineața și seara, când îi spuneam „bună-dimineața” și „noapte bună”. Am învățat ca un nebun, mintea mea era sugrumată de vorbele lui. Mama s-a împrumutat la o vecină pentru a-mi plăti zece ore de pregătire la filozofie, timp în care am învățat să scriu pe barem.

Am auzit-o pe mama când îl ruga pe tata să vorbească cu mine, pentru că altfel „o să-i ia foc sufletul”, iar el răspundea: „Poate să mă urască, dar trebuie să facă ceea ce trebuie să facă”. Atunci n-am înțeles. Sau n-am vrut să înțeleg. Acum nu pot decât să-i mulțumesc pentru șutul în orgoliu pe care mi l-a dat, pentru că fără ambiția de „a-i demonstra lui ceva”, în acel an n-aș fi devenit student.

După ce-am luat examenul de admitere la facultate, nu m-am bucurat. Știam că ai mei n-au bani și că n-am cu ce veni la București. Tata și-a vândut ultima bijuterie pe care o avea, un inel cu piatră roșie, prietenii mei din cartier au făcut chetă și familia celui mai bun prieten al meu, Mihai Ioitescu, care murise într-un accident stupid cu doar câteva luni înainte, a venit și mi-a dăruit niște bani. „Dacă pleca Mihai, îi dădeam lui! Așa, îți dăm ție!”, gest care m-a făcut să înțeleg nu numai că prietenii te ajută și dincolo de moarte, dar mai ales că Dumnezeu lucrează numai, și numai, prin oameni.

Ai nevoie de oameni care cred în tine

La București nu a fost deloc ușor. Departe de casă, fără bani, fără prietenii copilăriei mele, cu părinții suferind de foame pentru a-mi trimite mie din puținul lor, cea mai bună soluție îmi părea să renunț și să mă întorc acasă. Un alt profesor, profesorul Marian Preda, actualul rector al Universității din București, a decis să vadă în mine „ce a contat”, exact așa a spus după ce mi-am susținut lucrarea de doctorat, și să mă încurajeze să strâng din dinți și să mă bat cu toate limitele care-mi apar în față, chiar și cu stomacul meu.

Devenirea mea, atât cât este în acest moment, se datorează lor. Celor câțiva care au crezut în mine, uneori chiar mai mult decât am făcut-o eu. Celor prin care Dumnezeu mi-a arătat cât de mult mă iubește și celor care, pentru mine, au fost Zâmbetul Lui. 

Publicitate

Zilnic ne uităm la oamenii din jurul nostru și nu vedem decât „limitele” lor: culoarea pielii, starea materială, dizabilitatea, mediul de rezidență sau mai știu eu ce altă chestiune care ne face să ne simțim superiori. Tare mi-aș dori să vedem potențialul pe care fiecare om din jurul nostru îl are și să-i oferim ceea ce noi înșine, dacă am fi în papucii lui, ne-am dori să primim

Numele meu este Gelu. Sunt om. Sunt rom. 

Sunt cel care este răsfățat de Dumnezeu cu oameni foarte faini în jurul lui! Sunt cel care fără oamenii care au crezut în el, nu ar fi reușit!

Editor: Mihai Tița