High hui

Cele mai bune leacuri pentru mahmureală conform japonezilor

Am stat toată noaptea la băută, ca să le testez.
5.7.18
Toate fotografiile aparțin autoarei.

Habar n-am la ce se referă barmanul din acest bar de whisky dintr-un subsol din Tokyo când zice „joc de degustări”. El și alți doi barmani niponi se uită la mine plini de viață și așteaptă să-mi audă răspunsul la invitația „provocatoare”. Ce degust? Care e provocarea? Cât mă costă? În loc să pun toate aceste întrebări, accept să intru în joc. Barmanul, Wataru, care poartă o vestă decorată cu o insignă cu steagul Texasului, se apleacă sub bar ca să scoată ustensilele necesare.

Publicitate

Motivul pentru care-am intrat inițial în subsolul ăsta e pentru că am o obsesie să vânez cele mai bune leacuri pentru mahmureală din lume. Nu sunt sigură dacă se află vreunul aici, dar asta nu mă împiedică să verific cu fiecare barman, maestru distilator, fermier de agave și băutor civil pe care l-am cunoscut, din Oaxaca până-n Finlanda. Într-o marți seară parfumată în Tokyo, m-am întors la căcaturile mele, cu misiunea de a afla dacă Japonia deține secretele după care alerg de ani de zile.

Cultura băutului în Japonia e celebră – sau infamă – depinde pe cine întrebi. Bărbații și femeile îi dau blană până la răsărit, participă în sesiuni legendare de băut, până când răsare soarele, și tot reușesc să ajungă la birou la timp. Clar au niște sfaturi de dat despre cum să abordezi durerea inevitabilă de a doua zi. Așa că după câteva beri de încălzire cu niște prieteni, la o izakya din Shinjuku, m-am aruncat într-o băută de-o noapte întreagă, de dragul cercetării.

În orașul cu cea mai mare densitate a populației din lume, nu e neobișnuit să găsești baruri și restaurante subterane, pentru că spațiul e la mare căutare. Și nici nu-nseamnă că locul e rău-famat dacă e la subsol. După câteva săptămâni în Japonia, mă simțeam ca acasă sub nivelul străzii. Cu o seară înainte mă dusesem la un restaurant kaiseki condus exclusiv de femei, care se numește Tsurutokame și unde cinează vedetele și politicienii. Găsisem Barul ROSE Whisky pe lista de recomandări a lui Lance Henderstein, un fotograf care uneori locuiește în Tokyo.

ROSE nu e un bar tipic de whisky. E bine luminat, ca să poți vedea toate sticlele strălucitoare de pe perete. În colț e un televizor pe care rulează un program despre viața marină. În timp ce un pește clovn înoată printr-un banc de anemone marine unduitoare, încep să mă-ngrijorez când mă uit cum scoate Wataru patru sticle de whisky japonez de sub bar și îmi toarnă câte-o înghițitură din fiecare: Yamazaki Single Malt, Yamazaki de 18 ani, de 12 ani și Chita. O să le amestece și va trebui să ghicesc care-i care. Anxietatea dă năvală, pentru că a) nu sunt o băutoare pricepută de whisky și b) whisky-ul japonez de genul ăstora e al dracului de scump și, de asemenea, c) e abia miezul nopții și mă așteaptă o noapte lungă după astea patru shot-uri (plus long drink-ul pe care-l terminasem cu două minute înainte de a mi se propune provocarea asta).

Publicitate

Teoretic, jocul ar trebui să fie ușor. Cu câteva zile înainte vizitasem distileria Yamazaki și mi se făcuse un tur al locului cu ambasadorul global al brand-ului Suntory, Mike Miyamoto. A început să lucreze la Yamazaki în 1973 și a rămas în domeniu de-atunci. Ba chiar a fost prima persoană niponă care a lucrat în industria producătoare de scotch.

„Pot să răspund la orice întrebare despre whisky, dar, te rog, nu mă întreba despre nimic altceva. Ne-am plimbat prin distilerie, prima distilerie de whisky din Japonia, și am explorat mecanismele interne de funcționare ale tărâmului sfânt.

L-am întrebat pe Miyamoto dacă aflase de vreun leac anti-mahmureală în viața pe care și-o petrecuse în industria whisky-ului. A râs de întrebare. „Nu. Bea multă apă. Atâta tot”, a spus acesta. „Dacă bei prea mult, nu contează ce faci, o să fii mahmur.”

Miyamoto a explicat că nu bea mult și că se temperează. „Dacă beau trei shot-uri de whisky, le beau, de obicei, pe parcursul a două sau poate chiar trei ore”, a spus acesta. „Între ele, beau multă apă.”

Mi-a spus că unii japonezi iau suplimente cu ulei de susan ca să-și întrețină ficatul. El ia zilnic, nu pentru mahmureală, ci pentru sănătate în general. După tur, am degustat mai multe whisky-uri, inclusiv toate care mi-au fost puse în față la ROSE. Ar fi trebuit să fiu atentă la nuanțele subtile, în loc să mă gândesc: mdap, e bună chestia asta.

Ceilalți clienți de la ROSE se uită la mine, în timp ce rotesc și miros fiecare pahar de whisky, ca și cum aș ști ce fac. Plasez pariurile și aliniez cartonașele cu nume lângă pahare. Prima mea încercare e corectă, așa că micul bar explodează într-o rundă de aplauze din inimă. Încurc whisky-ul de 12 ani cu cel de 18, așa că ajung la un scor final de 2 din 4. Știind că doar whisky-ul de 18 ani costă 7 000 de yeni (63 de dolari) per shot, mi se rupe inima când calculez cât mă costă c-am pierdut jocul.

Maho, barmanița, care poate că-mi simte panica, indică sticlele și spune ceva în japoneză – o limbă pe care, apropo, n-o cunosc. Intră pe Google Translate și-mi arată cuvântul englezesc „service”. Sunt în continuare confuză. Mai încearcă o dată și scrie „e gratis”. Cuvântul englezesc pentru „ușurată” nici măcar nu se-apropie să descrie ceea ce simt.

Dacă tot am luat trenul Google Translate, pun și eu o întrebare.

Publicitate

„Japonezii au vreun medicament special sau o băutură anume ca să se vindece de mahmureală?”, scriu și traduc. Maho se încruntă și-l cheamă pe Wataru, să discute întrebarea. Scriu Ukon no Chikara – un supliment cu turmeric - și-mi mai arată și niște poze cu medicamente pe Google Images. Medicamentul e Daiichisankyo IchouYaku Green, pentru intestine, un fel de Tums. Fac o poză la poză și-mi plătesc inexplicabil redusa notă.

E cam 1:30 când plec de la ROSE. Îi cer lui Wataru să-mi recomande următorul bar și mă conduce până la unul aflat la câteva străzi distanță. Ospitalitatea niponă e o demență pe stilul ăsta. Mă lasă la un bar numit Champion și-i mulțumesc pentru tot – jocul, distracția, plimbarea și evantaiul de hârtie branduit cu Ballantine’s pe care mi l-a făcut cadou la bar.

Intru în Champion și ies aproape instantaneu. E plin ochi de străini care urlă pe melodii de Bruce Springsteen la karaoke. În schimb, mă hotărăsc să găsesc un loc unde să beau la Golden Gai, un labirint de baruri minuscule, adăpostite în clădiri cu două etaje și înconjurate de zgârie-norii din Shinjuku.

În timp ce umblu prin aleile încâlcite din Golden Gai, mă împrietenesc cu Taka, un tip de 26 de ani care lucrează într-un start-up în agricultură. Ne ducem la Bar Bergerac, o cârciumă cu karaoke la care am fost și acum trei ani. Ne comandăm o rundă de long drinks și îl întreb ce mănâncă el de obicei când e mahmur. Îi zic că eu mănânc ramen.

Publicitate

„Cumva, ramen e fix opusul. Eu unul mănânc murături japoneze sau terci”, îmi zice. „Poate pentru că-s mai ușoare pentru stomac. De obicei, alcoolul îi face pe oameni să mănânce chestii uleioase, gen ramen, dar dacă ești mahmur, nu vrei să mănânci. Când eram student, mâncam un bol de orez cu vită la Yoshinoya. Sau McDonald’s. Acum nu.”

Trec orele pe măsură ce ne mutăm din bar în bar. Sfârșim la un bar gol de gin, aprovizionat cu sticle de pe tot cuprinsul lumii. Barmanul ne spune că-l cheamă Indi, ca pe Indiana Jones. Deschide o pungă de chipsuri cu brânză, să le mâncăm cu băuturile. Îl întreb ce fac oamenii pe-aici la mahmureală.

„În Golden Gai, clienții obișnuiți care beau prea mult se duc la saună și beau apă”, spune Indi. „Clienții obișnuiți cu mahmureală pur și simplu vin și beau din nou.”

Îl întreb despre medicamentele sau suplimentele pe care-ar putea să le ia lumea. „De medicamente habar n-am”, îmi zice el. „Poate că Pocari Sweat. Băuturi pentru sportivi.” Pocari Swear e o băutură cu electroliți ușor citrică pe care-o găsești peste tot în Asia.

Taka amintește de Ukon no Chikara. „E un fel de legumă care te apără de mahmureală. Se vinde la toate aprozarele”, zice el. „Japonezii cumpără băutura asta obișnuită de la aprozar înainte să se-mbete. E o băutură care te ajută să te trezești din beție sau te apără să nu te ia mahmureala.” Mi-ar fi plăcut să aflu despre ea înainte să încep seara.

Când plecăm din barul de gin e 5 dimineața și a ieșit soarele. Mă pregătesc de drumul lung spre casă și de mahmureala pe care-o s-o am pentru că am amestecat whisky, bere, sake și umeshu – un lichior de prune cu gust de suc de fructe, când îl bei cu apă carbogazoasă.

Publicitate

Nu mai e dimineață când mă trezesc, ci trei după-amiaza. Așa e viața de freelancer, mișto. E momentul să dau piept cu ce-a mai rămas din zi și să văd dacă pot să testez o parte dintre leacurile pe care le-am strâns. În timp ce-mi fac planul, conștientizez durerea care se revarsă din mine. E acută și profundă și se înrăutățește.

Plec din apartamentul meu din Kanda și mă opresc la primul automat pentru un latte Boss Coffee, urmat de un ceai verde. Puiul prăjit pare o idee bună, așa că mă opresc pentru o porție de orez cu sos și carne, la 100 Hours Curry. Ajută un pic, poate. Îmi aduc aminte de Pocari Sweat și mă bag într-un 7-Eleven luminat fosforescent ca să-mi cumpăr o sticlă uriașă.

Dau pe gât electroliții, în timp ce intru în farmacii, până găsesc una unde se vinde IchouYaku Green. Farmacista îmi recomandă să iau Bufferin pentru durerea de cap, care, la ora asta, a ajuns la nivel acut. Din moment ce dauna s-a produs deja, nu caut Ukon no Chikara, suplimentul cu turmeric pe care trebuie să-l iei înainte să bei. E prea târziu pentru așa ceva.

Când ajung să-mi termin sticla de Pocari Sweat, mă simt amețită și gata să explodez de la cocktailul de Gatorade fals, cafea, ceai și doze potențial incorecte de medicamente anti-mahmureală (instrucțiunile erau în japoneză, iar eu sunt o idioată.). Mă hotărăsc că efortul de ultimă instanță e să încerc să fac sport, ceva ce recomandă aproape toți barmanii sexy de la Tales of the Cocktail, după ce bei prea mult. Îmi fac loc cu tancul prin demența care e metroul din Tokyo la ora de vârf și-mi croiesc drum până la Tokyo Metropolitan Gymnasium, unde poți să faci mișcare la prețul incredibil de mic de 4,5 dolari pe zi (plus un dolar, cât te costă să închiriezi prosopul).

Cu fiecare stop de sudoare care ajunge pe podeaua cauciucată a sălii, mă simt mai aproape de normal. N-am găsit niciun miracol, dar totul o să fie ok.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.