Șase motive pentru care nu am zis „Stop” chiar dacă sexul a fost nasol

În noul meu roman, The Pisces, găsești sex cu tritoni și cu oameni, atât sex bun cât și sex prost. Îmi place să scriu despre sexul bun pentru că mă excit. Dacă nu sunt udă, probabil că nu este o scenă de sex bună. Dar îmi place să scriu și despre sex prost, pentru că îmi oferă oportunitatea să preiau controlul narațiunii față de care înainte mă simțeam neputincioasă.

În The Pisces, protagonista Lucy se angrenează în mai multe interacțiuni sexuale aparent consensuale care sunt dezamăgitoare, dezgustătoare, triste. În fiecare din întâlnirile astea, sunt o grămadă de oportunități ca ea să zică „stop” imediat cum situația devine neplăcută. Cu toate astea ea nu spune „Stop” și apoi se întreabă de ce.

„M-am gândit la toate chichițele astea, doar ca să ies dintr-o situație în care m-am băgat singură”, spune ea. „De fapt nici nu trebuia să fac ceva anume ca să ies din acea situație în afară de a pleca pur și simplu.”

Tot așa, în timpul futaiurilor mele, m-am trezit în câteva întâlniri aparent consensuale (și câteodată aparent entuziastico-consensuale, dacă mimam cum trebuie orgasmul) similare: cu bărbați, femei și parteneri non-binari. Astea au fost situații cu niciun fel de amenințare violentă. Nu a existat un dezechilibru clar de putere, și în mare parte din ele eram perfect trează. Cu toate astea nu am putut sau mi-a fost teamă să vorbesc. Deci de ce m-am ignorat pe mine? De ce nu am zis „stop” chiar dacă sexul a fost nasol?

Am fost în mai multe situații în care mă temeam că dacă vorbesc voi răni egoul partenerului meu. Am avut parte si de un virgin care și-a folosit penisul pe post de baros de bătaie. După ce am terminat i-am dat niște sugestii despre cum să fie mai delicat cu viitorul lui partener, dar nu înainte ca propria pizdă să-mi fie făcută praf. Când eram cu o tipă, am realizat subit că eram epuizată. Ar fi trebuit să îi spun: „Hai să amânăm!”, dar nu am vrut să creadă că o plictiseam. În retrospectivă, ăsta ar fi fost cel mai blând lucru pe care aș fi putut să îl fac. Când am adormit cu fața ei în pizda mea, s-a supărat.

Reticența mea să spun adevărul s-ar putea să reflecte o frică profundă de a nu fi judecată, neplăcută sau respinsă din cauza propriilor mele nevoi. Pentru mine e mai confortabil să îmi ascund propriile nevoi din cauza fricii de a nu le face față altuia.

Mi-a luat al dracului de mult timp să am un orgasm. Mă comparam cu femeile pe care le vedeam în filmele porno care aveau (câteodată jucat în întregime) orgasm în cinci minute. Sau citeam literatură erotică unde o femeie avea un orgasm la pagina cinci, și eu eram: „La dracu, eu nu mi-aș putea da drumul mai devreme de pagina 21.” Când eram în pat cu cineva, deja îmi făceam griiji pentru asta.

Sau poate că nu-mi lua exagerat de mult timp să-mi dau drumul, doar mă temeam că așa este. Poate era mai mult vorba despre faptul că în interior, nu mă simțeam demnă de efortul susținut al altei persoane ca să-mi ofere plăcere. Eu personal, am fost mereu cea „darnică”. Dar mă simțeam mai confortabilă cu rolul ăla decât cu posibilitatea de a fi judecată ca fiind „înceată” sau „ciudată” sau chiar „lacomă”. Ca să mă relaxez îndeajuns încât să am un orgasm, ar trebui mereu să atenționez: „Hey, la mine o să dureze ceva. Anunță-mă dacă obosești.” Poate ar fi trebuit sa pun un mic semn cu asta.

Câteodată, să-ți comunici nevoile poate fi emoționant. Chiar și când îmi cunoșteam partenerul foarte bine, mi-am dat seama că în relație cu mine însămi eram confuză și respingătoare. Sunetul vocii mele? Îmi tăia cheful total. De asemenea, câteodată nu știam nici eu exact ce aveam nevoie. În acele cazuri, mi s-a părut mai ușor să continui cu experiențele dezagreabile decât să încerc să-mi găsesc cuvintele.

Cred că ăsta e probabil cel mai trist. Tendința de a prioritiza experiența altei persoane înaintea mea – perfomanța mea asupra plăcerii – poate fi o reflexie a modului în care am fost crescută. Probabil că are legătură cu faptul că am fost crescută ca femeie. În cazurile astea, am făcut foarte multe disocieri. Ziceam: „Cui îi pasă? Eu sunt singura care trăiește în corpul ăsta. Și dacă eu sunt cumva ok cu el, atunci cred ca e în regulă.”

În cărțile, muzica și filmele care m-au informat asupra concepțiilor mele timpurii despre cum ar trebui să arate dorința, aveam parte de multe obstacole externe (gândește-te la Romeo și Julieta al lui Baz Luhrman), dar aparent niciunul intern. Sexul în sine era lin, ușor de aprins cu dor, nevoie, dar nu prea mult cu lubrifiant. În versiunea mea imaginară despre cum va fi sexul, nu am avut fantezii despre masturbarea pe uscat încât labia mea dreaptă să se umfle ca un balon. Când s-a întâmplat asta m-am simțit deziluzionată de discrepanța dintre viața mea din fantezie și realitate. Speram că dacă poate mai continui, realitatea cumva se va ridica, se va transforma la nivelul fanteziilor mele. Bineînțeles că singurul lucru care s-a ridicat la acele așteptări a fost vaginul meu umflat.

La un moment dat, când încă mai eram agitată în legătură cu fosta mea iubită, m-am dus acasă cu o altă tipa de care mă îndrăgostisem. Chiar am crezut că pot să fac față. Dar odată aflate în pat împreună m-am simțit melancolică, distantă și mi-a venit să mă duc acasă. Din păcate nu știam că am voie să-mi schimb părerea. Nu știam că e rezonabil să descoperi ceva despre tine în acel moment, care va împiedica lucrul acela să se întâmple. Așa că m-am comportat ca și cum mă simțeam bine. Apoi am dormit la ea și am continuat să fac asta pentru încă alte patru luni. Daca aș fi vorbit în noaptea aia, ne-am fi cruțat amândurora mult timp.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.