Promisiuni deşarte pentru aurul din Tanzania

Un cort în care locuiesc localnici din Geita, care au fost dați afară din case de exploatarea minieră. Fotografie făcută de autoarea articolului

Nu există electricitate în morga spitalului din cartierul Geita, din nordul Tanzaniei. Asta înseamnă că e doar o cameră plină de cadavre care se descompun în aerul cald și îmbâcsit și care așteaptă doar să fie strânse și îngropate. Când i-am spus asta unei prietene care lucrează la Fundația Touch, un ONG care urmărește să dezvolte serviciile medicale din Africa rurală, ea mi-a zis că nu e nimic anormal ca spitalele să aibă genul ăsta de probleme. Curentul pică în multe dintre zonele țării, iar unitățile medicale nu sunt o excepție de la regulă.

Și totuși există o excepție în Geita și în multe orașe ca el din Tanzania. Mina de Aur Geita, unde curentul nu pică niciodată. Astfel, în orașul ăsta foarte sărac, există o mină foarte bogată.

Când am vorbit cu tanzanienii din Geita, ei mi-au atras atenția asupra următorului lucru. „Ne așteptăm ca spitalul guvernului să fie cel mai bun, dar, vezi tu, nu avem apă. Lipsește un lucru atât de simplu. În mina de aur găsești curent tot timpul și apă,” mi-a explicat Mary, o localnică din Geita.

Când s-a referit la oamenii din comunitatea sa, asistentul juridic Wambura Matiko a declarat: „Ei au parte de-o viață ciudată sau fără speranță.” Asta a fost evident mai ales când am vorbit cu cei care trăiesc în taberele de corturi din Geita după ce au fost dați afară din case pentru exploatarea minei. Conform localnicilor, li s-au promis bani și ajutoare în schimbul mutării, pentru ca mina să fie construită. Asta s-a întâmplat în 2007. În 2014, ei stau în cocioabe improvizate, într-o comunitate care seamănă cu taberele de refugiați și sunt vizibil înfometați, dar foarte primitori.

Oamenii care trăiesc în interiorul minei, mulți dintre ei veniți din Africa de Sud și majoritatea albi, sunt scutiți de condițiile astea disperate. Ei se bucură de servicii medicale diferite, au mâncare altfel și ies rar din coconul cu aer condiționat în care s-a transformat mina, iar asta abia când trebuie să plece acasă.

Tanzania este al treilea cel mai mare producător de aur din Africa, după Africa de Sud și Ghana. Între 2009 și 2012, multe companii străine puternice, care se ocupă cu mineritul, au câștigat aproape 7 miliarde de dolari. După cursul actual al dolarului, companiile au plătit guvernului tanzanian o taxă de corporație, care însumează aproximativ 280 de milioane de dolari.

Pe baza profiturilor obținute din teritoriul Tanzaniei de către compania AngloGold Ashanti, care conduce Mina de Aur Geita (MAG), și alte corporații internaționale asemănătoare, locuitorii spun că plângerile lor, care se referă la diferențele imense în ceea ce privește condițiile de viață, sunt complet justificate.

Cariera Minei de Aur Geita, prin Google Maps. Vezi harta mărită

Conform informațiilor prezentate de Agenția de Control a Mineralelor din Tanzania (ACMT), MAG este una dintre cele mai înfloritoare mine de aur din țară, care a produs în 2012 aproape 43% din aurul țării. Când i-am spus asta lui Jack, un sud-african care lucrează pentru compania care aprovizionează echipament pentru mine, mi-a răspuns într-un e-mail: „Da, dar care e procentul care-i revine guvernului și care sunt obligațiile minelor în privința creșterii sociale, a construirii de clădiri, etc.”

El a subliniat că toate companiile chiar cheltuiesc bani pentru că îi „dau înapoi” comunităților sub formă de proiecte de dezvoltare, iar el vede ca un fapt de la sine înțeles că venirea companiilor în acele comunităţi este  de fapt o îmbunătățire a economiei. Ca multe alte surse cu care am vorbit, Jack mi-a cerut să-i schimb numele de teamă să nu-și piardă slujba.

De exemplu, AngloGold a contribuit cu peste zece milioane de dolari pentru punerea în aplicare a unui proiect referitor la apă și la construirea Școlii Generale pentru Fete, Nyankumbu. Oricum, aceste investiții pălesc în comparație cu ce a fost scos din comunitate. Schimburile inegale în sectorul minier dintre străini și tanzanieni au avut loc peste tot în țară, în care pământuri bogate au fost date la schimb pentru niște nimicuri din partea firmelor străine. Indignarea locală a dus la violență.

„În fiecare zi e ca un război,” a explicat un gardian de securitate care lucrează pentru compania African Barrick Gold la mina Mara Nordică din Tanzania.

„În fiecare zi, sătenii dau buzna în siturile minei, darintenția lor nu e să rănească pe cineva, ci majoritatea intră cu macete ca să se apere [dacă] sunt urmăriți de poliție,” a spus el. A fost o revoltă serioasă în 2008 când sute de săteni au intrat în mine și au fost omorâți de securitate.

Violența vine de la tanzanienii care luptă pentru aurul pe care-l cred al lor și din încercarea de a lua rezerve din mine ca să le poată lucra chiar ei. Am vorbit cu Amani, care a locuit în Mara Nordică pentru 10 ani, iar acum lucrează la un hotel din Mwanza.

„Majoritatea resurselor vin din această zonă, dar când vezi împrejurimile Marei Nordice, realizezi că ei nu au parte de aurul de acolo. Ei nu se aleg cu mare lucru din el. Și asta duce cel mai adesea la haos între oameni și investitorii care locuiesc în zonă,” a explicat el. „Ce-i face violenți e că nu primesc ce au nevoie.”

Amani mi-a oferit ca exemplu Drumul Nymwaga, principalul drum al cartierului, despre care a spus că a rămas neterminat și uneori e atât de noroios că devine imposibil de folosit. „Oamenii cred că unde e dezvoltare, cei care ar trebui să beneficieze economic de pe urma ei sunt localnicii,” mi-a zis el. „Dar drumul e încă noroios și uneori nici nu poți trece. Așa că oamenii se enervează și spun «nu ne ajuți, dar ne iei aurul.»”

„S-a tras în oameni ca în animale,” mi-a spus Amani. Chiar și angajații minei au fost omorâți, unii pentru că „și-o trăgeau cu femeile din zonă,” după cum mi-a zis Nick, un emigrant din industria mineritului. Poveștile emigranților spun că unul a fost decapitat.

Povești asemănătoare vin chiar și din Geita. Sincer, e un oraș deprimant în care tensiunea te apasă. Probleme apar nu doar din încercările pe față de a fura aur sau echipamentul necesar pentru exploatarea sa, dar și din „neînțelegeri.” Din cauza măsurilor de siguranță, e ilegal chiar și să ridici gunoiul din minele din Geita. Se știe că locuitorii caută printre rămășițe pietre pe care să le sfărâme în speranța că vor găsi resturi de aur rămase în ele. Securitatea ia măsuri chiar și în privința lor.

Un clip promoțional produs de AngloGold Ashanti, care subliniază eforturile firmei depuse în comunitatea Geita. Localnicii afirmă că eforturile nu merg prea departe, în ciuda rezultatelor imense obținute de mine.

În luna mai din 2013 un tânăr de 17 ani din Geita a fost împușcat și omorât pentru „violarea proprietății.” Când am întrebat la AngloGold despre incident, firma s-a asigurat că am înțeles că adolescentul nu era un „copil,” deși localnicii din Geita spuneau că era un „elev de generală.”

Am vorbit cu Jessica van Onselen, care s-a ocupat de relațiile publice și biroul de presă ale AngloGold pentru Africa, la biroul corporației aflat în Johannesburg (ea a părăsit postul de curând), și mi-a zis că ei au auzit de incident și au fost foarte deranjați de el. Ea a subliniat de asemenea că MAG a încheiat contractul de securitate cu o companie numită Grupul 4 Securicor (G4S), iar cei de serviciu care au fost implicați în incident lucrau pentru G4S, nu pentru MAG.

Conform lui Matiko, „trebuie să înțelegi că nu există o delimitare între MAG și zona locuită,” ca să-ți dai seama de unde începe încălcarea proprietății. Când a fost întrebată de claritatea graniței, van Onselen a recunoscut că asta e o problemă de care MAG s-a lovit, și la care se tot lucrează. Ea a spus că ei au fost conștienți de ce presupune asta, când au luat decizia să nu construiască un gard și că „ar fi putut să facă mai clară delimitarea prin drumul din ciment și piatră.”

*****

„Nu-mi plac negrii. Cred că-s proști și că miros ciudat,” a spus Nick, tipul pe care l-am menționat mai sus, care a cerut ca numele lui să fie schimbat după ce a realizat că părerile lui pot părea jignitoare. El era project-manager la Grupul Cinci, o companie de construcții și infrastructură, care lucrează în regiune. Era o noapte caniculară în Mwanza, Tanzania și Nick a organizat un braai, termenul sud-african pentru grătar. Casa lui Nick era drăguță și, precum casele majorității emigranților, e păzită de gardieni înarmați.

Chiria pentru casă și angajați e acoperită de Grupul Cinci. Conform lui Nick, chiria e 1.500 de dolari pe lună. Menajera gătește și face curățenie șase zile pe săptămână și e plătită cu mai puțin de 100 de dolari pe lună.

Scriu și lucrez la pentru o afacere în Mwanza, o poartă de intrare pentru multe dintre orașele miniere din Tanzania de Nord. Când am tot stat în casele de oaspeți și i-am sugerat colegului de cameră al lui Nick, Rohan, să-i plătesc menajera cu vreo 40 de dolari ca să-mi spele lenjeria pe parcursul lunii în care mă tot mutam, mi-a spus că era prea mult. „Nu-i poți lăsa să devină niște răsfățați,” mi-a zis, înainte să facă un gest de strivire cu mâna. „Trebuie să-i menții la pământ.” Altădată când mergeam cu camionul Grupului Cinci, cu Rohan și Nick spre o plajă în afara Mwanza-ului, Nick a glumit că va primi câte „10 puncte” pentru fiecare tanzanian pe care îl va lovi pe drum.

Dacă poveștile astea ale unui manager alb, din clasa superioară, despre o clasă muncitoare africană prost plătită și exploatată vă fac să vă gândiți la sclavie și apartheid, atunci ați pus punctul pe i. La fel cum aurul în sine simbolizează bogăția, așa și industria exploatării sale sugerează lupta dintre clasele sociale.

„Industria minieră i-a îmbogățit pe unii foarte mult, iar pe alții i-a sărăcit. Vorbesc serios, i-a făcut pe unii oameni foarte săraci,” a explicat Erica Schoenberger, un profesor de geografie și inginerie a mediului la Universitatea Johns Hopkins, a cărei carte Natura și Puterea Socială va apărea anul următor. „E o istorie despre o brutalitate de neimaginat.”

Conform lui Schoenberger, salariile pe care le primeau minerii din Africa de Sud, în anii 1960, sub Apartheid, erau mai mici decât cele pe care le luau în 1911. Lipsa unei creșteri reale a salariului creează și menține o clasă joasă.

Emigranții albi angajați de companii internaționale importante, care sunt implicate în minerit, ar spune că ierarhia asta, și diviziunea bazată pe culoarea pielii pe care o aduce cu sine, e o simplă consecință a experienței celor implicați și a abilităților lor. Frustrarea cu „negrii” și comentariile rasiale tot mai dese au apărut ca urmare a anilor în care „s-au ocupat de ei.”

„Specialiștii tăi sunt albi. Sunt oameni care au lucrat în minerit pentru 40 sau 50 de ani, care știu cum să scoată cantitatea maximă de aur din minereu”, a explicat Nick. Experiența asta presupune și să înveți să folosești și să menții tehnologia scumpă, de ultimă oră, pe care companiile o aduc.

Unii contrazic faptul că emigranții au un avantaj în ceea ce privește aptitudinile dobândite. Carolous Bujimu, din Mwanza, obișnuia să fie un miner de subzistență, lucru care presupunea să folosească mai mult unelte realizate manual și mai puțin echipament performante. La început, el a zis, „muzungus [albii, în limba swahili] aveau cunoștințele, dar puțini tanzanieni nu aveau experiență. Când muzungus au venit, ei aveau experiență.”

„NU ARE NICIUN SENS SĂ STAI PE O RESURSĂ FĂRĂ SĂ ȘTII CUM SĂ O FOLOSEȘTI. DACĂ NU ȘTII CUM SĂ O FACI, NU E VINA MEA, IAR DACĂ VREI CA EU SĂ O FAC, VA TREBUI SĂ MĂ PLĂTEȘTI.”

Acum, „noi, africanii, avem aproape aceleași cunoștințe ca ei, dar ei le oferă prioritate albilor,” a zis Bujimu. „Tanzanienii din ziua de azi studiază pentru că sectorul minier e mare, așa că oamenii citesc despre fenomen. Sunt educați, dar nu se ocupă cu mineritul.”

Însă nu așa pun problema Nick și mulți alții. „Nu are niciun sens să stai pe o resursă fără să știi cum să o folosești,” a spus el. „Dacă nu știi cum să o faci, nu e vina mea, iar dacă vrei ca eu să o fac, va trebui să mă plătești.”

Oameni precum Chris Rupia, care lucrează la Centrul de Investiții din Tanzania (CIT), o entitate guvernamentală, ajută la facilitarea relațiilor de acest gen și a investițiilor străine. „Vrem să vă atragem să veniți aici cu echipamentul vostru,” a zis el. „Ei pun bazele afacerii lor aici și [dacă trece prin CIT] nu plătesc nimic.”

Ideea e că după ce companiile internaționale, care au aparatură mare, încep să facă bani, Tanzania va profita. Rupia este atrăgător, vorbește frumos și e bine educat. A urmat Universitatea din Dar es Salaam, a lucrat în Misiunea Pentru Pace a Națiunilor Unite în Darfur, și a fost manager la Vodafone-ul (Vodacom) din Africa înainte să decidă să fie „patriot și să lucrez pentru țara mea.” El s-a alăturat CIT la biroul, din Mwanza, în 2011. Totuși, la o singură privire, descoperi că investiția străină nu s-a transformat în capital pentru majoritatea tanzanienior.

Tanzanienii cu care am vorbit, de la adulți la tineri, sunt conștienți de setul complex de factori, care includ corupția guvernamentală, tehnologică și găurile din capital, la care se adaugă o istorie lungă de diferențe, care au dus la structura puterii din prezent în economia aurului. Mulți dau vina pe guvern, care a manevrat contractele de resurse într-o direcție extrem de proastă, mai mult decât companiile ca AngloGold, Grupul Cinci și Barrick.

E o învinuire justificată cât timp guvernul tanzanian se luptă cu administrarea resurelor aurifere într-un mod eficient. Institutul de Urmărire a Câștigurilor a dat guvernului un punctaj „slab” pentru Indexul de Guvernare al Resurselor, care calculează cât de sigur, curat și eficient o țară își folosește resursele. Când a primit o notă mai mare pentru siguranță și probleme de calitate, IUC a descoperit că transparența și responsabilitatea față de angajați lipsesc cu desăvârșire, „cu punctaje mici în eficiența guvernului și impunerea legilor. Tanzania are un punctaj slab la oprirea corupției și la responsabilitatea politică.”

Iar fără responsabilitate politică, bogăția auriferă a țării nici măcar n-a ajuns la cetățenii normali, care nu găsesc capital ca să țină pasul cu operațiunile importante de minerit, în timp ce gaura s-a adâncit. „Oricine poate lua o lopată să găsească ceva din care să trăiască. Un ins poate are nevoie de 10 grame pe lună ca să supraviețuiască, dar corporația are nevoie de mai mult ca să o transforme în profit,” a zis Nick. El a râs, „Ei nu au bani nici măcar pentru programe de știri, așa că de unde vor scoate bani ca să construiască o mină?”

Schoenberger a pus problema altfel și a spus, „Marile companii caută să valorizeze tot capitalul existent și să meargă înainte.” Nevoia de profit pentru menținerea acestor companii imense se hrănește din sistemul care le susține pe cele străine la putere. Tanzanienii care se lovesc de problemele care apar de la mine, chiar dacă e vorba de contracte mizere sau probleme de mediu, au de-a face cu încurcături legale care dau puține rezultate.

Michael Zephanialudigija a fost un fermier care a crescut vite până în 2007, când animalele sale, în sezonul secetos, au ieșit din țarcul lor în căutarea apei. Astfel au ajuns într-o zonă minieră și au băut apă cu cianură în ea. Douăzeci și trei dintre ele au murit.

Fotografii cu vitele moarte ale lui Zephanialudigija, care spune că au fost otrăvite cu apă investată cu cianură. Fotografie făcută de autoarea articolului

„Apa conținea agenți chimici care au fost folosiți pentru procesarea aurului. Chimicale contaminate,” a explicat el. Conform lui Zephanialudigija, MAG a spus că îl va despăgubi pentru vitele moarte. Dar după trei ani fără niciun răspuns, a dus problema în fața justiției. El a cerut aproximativ 80 de dolari pentru fiecare vită, și a fost în cele din urmă recompensat cu 10% din suma totală, mai puțin de 200 de dolari. El a declarat că MAG a refuzat să-i dea mai mulți bani pentru că „a fost din cauza neglijenței mele, au zis ei.” Cazul se află în prezent la curtea de justiție din Mwanza.

*****

Există posibilitatea pentru localnici să dezvolte o industrie mai mică de aur fără investiții din afară. În prezent, minele de nivel mic sunt privite cu neîncredere din cauza plângerilor referitoare la siguranță, mediu și condiții de muncă, după cum a subliniat și lupta din Peru împotriva mineritului ilegal după aur. Un raport al Organizației de Monitorizare a Drepturilor Omului, publicat în august, critică mineritul de subzistență din cauza condițiilor de muncă nesigure și a exploatării copiilor.

Dar câțiva avocați susțin că niște reglementări mai bune ar putea să dezvolte o industrie de casă pentru mineritul de subzistență. Un raport de la Institutul Internațional pentru Mediu și Dezvoltare susține că mineritul de subzistență și cel artizanal, un sector pe care guvernele și agențiile de dezvoltare îl văd adesea doar ca pe o problemă, poate fi o sursă de susținere a existenței pentru milioane de oameni marginalizați.” Asta ar presupune o schimbare profundă a legilor, dar ar fi un prim pas pentru tanzanieni să-și exploateze averea din aur mai bine.

„Dacă industria asta era controlată mai bine, aceste mine de nivel mic ar fi primit investiții străine,” a spus Kai, un afacerist din Mwanza. Și el mi-a cerut să-i schimb numele de teamă să nu-și piardă slujba. Între timp, el sprijină minele internaționale ca cea mai bună alternativă și spune că odată cu ele sunt aduse și școli, programe de alimentație și dezvoltare. Cu mine mici, a spus el, „Ai un magnat pentru care toți lucrează în condiții periculoase și riscante.”

De asemenea, le poate permite localnicilor să exploateze resursele de aur ale propriei țări în timp ce evită corupția din guvern și problemele de autorizație. „Oamenii din Mara Nordică sunt supărați pentru că văd că guvernul i-a lăsat baltă,” a spus gardianul cu care am vorbit. „Au existat contracte. Când statul a semnat contractele cu companiile, au apărut niște dispute întrucât companiile trebuiau să finanțeze proiecte de dezvoltare pentru sate, dar nu au făcut-o. Poate doar puțin, dar nu destul.”

Toalete în taberele de corturi din Geita. Fotografie făcută de autoarea articolului

E o problemă generală. „Proprietarii de mine vor spune orice e necesar ca să obțină accesul în mine,” confirmă Nick. Conform lui, problema e că oamenii care scriu și semnează contractele nu cunosc situația reală și capacitatea pământului.

Rupia a dat de urma acestei probleme la sfârșitul anilor 90, când Tanzania a început pentru prima dată să încurajeze investițiile străine și aranjamentele cu companiile internaționale de minerit. „Nu eram pregătiți în materie de polițe de asigurare,” a spus el.

Bujimu, primul miner din zonă, lucra atunci când au au început să apară afacerile astea importante între guvern și companiile internaționale. El a adăugat că traducerea era o problemă crucială în logistica afacerilor cu minerit. Chiar dacă limba oficială din Tanzania este engleză, swahili e mult mai vorbită. Engleza nici măcar nu e folosită în primii ani de școală.

„Unii dintre guvernanţii noştri nu aveau destule cunoștințe pentru a înţelege contractu,” a spus Bujimu. „După ce îl semnezi, trebuie să-l implementezi, dar ei spun apoi «Nu, nu e corect», dar contractul e pentru 100 de ani.” Van Onselen de la AngloGold a spus că toate contractele semnate erau în engleză și că ea nu a văzut niciunul scris în swahili.

Pentru Nick, ca pentru mulți alți mineri emigranți, situația nu e tocmai perfectă, dar e corectă. „Ei nu au profitat de ce aveau, ca dovadă, ce făceau înainte ca noi să venim? Aveau capre, oi și găini și mâncau banane. Apoi sunt mutați și îi văd pe albii care vin și fac bani, așa că se enervează. Dar ce fac acum? Au grijă de capre, oi și găini și mănâncă banane. Iar ei nu cred că-i corect.”

Chris Nthite, managerul media al companiei AngloGold din Johannesburg, mi-a trimis un e-mail ca reacție în urma interviului nostru. În el, Chris m-a asigurat că eforturile miniere ale AgloGold-ului aduc un efect pozitiv asupra comunităților. „Ajutăm comunitățile să o ducă mai bine de când suntem acolo,” a spus el.

Traducere: Dana Alecu