Am vorbit cu Henrik Schwarz despre noua lui compilație și despre cum a lucrat cu o orchestră imensă

În lumea asta isterică, discuția despre genul muzical și omniprezenta temă a modului în care internetul ne-a deschis porțile redefinirii generice, ne-au făcut să credem că genul nu mai contează. Cu atâtea informații și cunoștințe și avansul constant al tehnologiei, cui îi mai pasă de categorisirea pe genuri? E un concept obosit, aproape defunct, și trebuie să-l acceptăm ca atare.

Totuși, ideea că genul nu e important pare incredibilă. Abilitatea noastră de a experimenta cu genul nu face genul non-necesar, îl transformă într-un tipar pe care putem construi ceva nou și genul ăsta de gândire a ajuns să-l definească pe DJ-ul și producătorul german Henrik Schwarz. E una dintre cele mai apreciate personalități din lumea muzicii house, remixurile lui de house, jazz, techno și chiar indie rock au devenit aproape legendare, iar Defected Records vor să sărbătorească asta oferindu-i a 20-a ediție a seriei lor House Masters; o compilație retrospectivă de peste un deceniu de colaborări, producții originale și remixuri îndrăgite.

Înainte de lansarea ediției Defected presents House Masters: Henrik Schwarz, am vorbit cu Schwarz despre proiectele care l-au ținut ocupat în ultimii doi ani, despre provocările creării unui remix perfect și despre cum e ca munca ta să rămână cimentată în canonul muzicii electronice.

THUMP: Cum s-a realizat compilația?

Henrik Schwarz: A fost ideea celor de la Defected, dar când mi-au făcut propunerea, m-am gândit imediat că e momentul potrivit s-o fac. Aproximativ acum doi ani, simțeam că vreau să învăț lucruri noi  și să găsesc idei noi. De asta mi-am pus programul pe hold. Acum faza aceea s-a încheiat și mă uit la colecția asta și simt că e o coloană vertebrală pentru tot ceea ce fac acum.

La ce ai lucrat în ultima vreme?

Muzică. Producții noi pe cont propriu. Am fost invitat să lucrez cu o orchestră. Cred că se așteptau doar să adaug niște beaturi peste muzica clasică, dar n-am vrut chestia asta. Mi se ăîrea el mai simplist și stupid lucru pe care îl puteam face, așa că m-am implicat serios în proiect.

Cum ai reușit să te adaptezi la un astfel de proiect, după ce ai activat atâta timp în domeniul muzicii electronice?

Mi-a luat ceva să mă pregătesc. Pe vremea aceea, acum trei ani, nu știam să citesc partituri și nu știam notele. A fost ca o cutie a Pandorei pentru mine. La final, am transcris zece piese pe hârtie și când au cântat „Walk Music” cu o secțiune de douăzeci și cinci de instrumente cu corzi, m-am gândit: „Frate, trebuie neapărat să explorez direcția asta.” Am citit multe cărți despre instrumente, am înregistrat mult și am ascultat multă muzică clasică. Totul se înregistrează acum cu o orchestră mare. Ăsta va fi feelingul următorului meu album, care va ieși anul acesta.

Veți cânta piesele și în concert în viitorul apropiat?

Proiectul orchestral a cântat în săli mari de concert din Zurich, Amsterdam, Tokyo și Berlin. Avem de gând să mai facem asta, dar producția e imensă. E dificil cu transportul, dar avem de gând s-o facem din nou anul ăsta, pentru că toată lumea e entuziasmată. Între timp, lucrez și la un album solo. Materialul e complet de un an, dar m-am implicat prea tare în proiectul cu orchestra ca să-l pot pregăti pentru lansare. Vreau să merg înainte.

Mereu mi s-a părut că muzica ta are o muzicalitate distinctă, mai ales remixurile tale.

Când am făcut remixul la Coldcut, „Walk a Mile in My Shoes”, tocmai mă întorceam din Bordeaux, Franța, unde am lucrat cu o trupă de jazz, Ethnic Heritage Ensemble. A fost mare lucru pentru mine. Eram la începutul carierei și trupa asta m-a rugat să urc pe scenă cu ei. Mi s-a părut că erau magicieni. Nu știam cum aș fi putut contribui și mi-era teamă, dar m-am dus acolo pentru că eram interesat. Erau atât de deschiși la orice. Am cântat niște piese de-ale lor și apoi m-au întrebat dacă aveam și eu ceva. Așa că am pus „Leave My head Alone Brain”, iar ei și-au notat notele și m-au întrebat cine a scris-o. Le-am spus că eu și au fost foarte surprinși.

Cred că a fost un moment special pentru tine.

E magic, într-adevăr, când cineva își notează notele unei producții de-ale tale. Liderul trupei era Cahill – unul dintre cei mai buni cântăreți la kalimba pe care i-am văzut vreodată – și era un tip foarte plin de energie. Aveau și o secțiune de corn foarte mișto. Când am revenit după experiența asta, îmi suna numai kalimba în cap, așa că nu m-am putut abține să nu folosesc kalimba la remixul după Coldcut. A ieșit perfect și a ajuns unul dintre cele mai importante remixuri pe care le-am făcut vreodată.

E clar că-ți plac provocările; cred că această compilație retrospectivă e atât e mișto tocmai din cauza diversității influențelor care te-au inspirat.

Mereu am încercat să privesc opera finală din perspective diferite și să creez un efect nou din asta. Pentru remixul lui Ane Brun – Headphone Silence – asta m-a ajutat să mă deschid, pentru că a fost prima cerere de remix care a venit din afara lumii dance. Am primit piesa asta care nu avea nicio legătură cu muzica dance, dar mi s-a părut din prima foarte interesantă. Am explorat mult timp sentimentul pe care mi l-a dat.

Când am primit propuneri de remix, m-am întrebat mereu dacă e nevoie ca piesa să fie transformată a să intre în lumea noastră sau se află deja acolo? Multă vreme am gândit, la fel ca mulți alți creatori de muzică electronică, că nu e necesar să învăț să cânt la instrumente. Mulți producători de tem că dacî înveți tehnici de compoziție formale, ești limitat și distrugi creativitatea muzicii electronice. Dar eu m-am răzgândit total după ce am început să iau lecții de pian și am luat contact cu teoria muzicală. E pur și simplu un alt sistem. „Leave My Head Alone Brain” a fost prima piesă în care am simțit că se combină toate influențele mele. Avea și jazz, și tehno, și electro…Le-am combinat pe toate în modul perfect pentru mine.

La o piesă ai colaborat și cu Ben Westbeech, cunoscut acum sub psuedonimul de Breach. Cum s-a întâmplat? Nu știam că ați lucrat împreună.

Ai dreptate, numele Breach e destul de nou pentru toată lumea, dar Ben Westbeech activează de câțiva ani. Când și-a înregistrat albumul acum câțiva ani, m-a abordat ca să afle dacă aș vrea să produc ceva împreună cu el și bineînțeles că am spus da. A venit în studioul meu din Berlin și am scris împreună „Inflections” și acum o bag în aproape toate show-urile. Am reușit să capturăm în piesa asta o energie minunată.

Și ai pe compilație și o colaborare pe termen lung cu Jesse Rose.

E fantastic să lucrez cu Jesse. Avem aceeași energie. De câte ori vine în Europa, ne întâlnim în studioul meu. A fost o colaborare mișto, dar nu la fel de dificilă ca altele, pentru că suntem fix pe aceeași lungime de undă.

Mereu am fost intrigat de tranziția ta de la DJ la producător; ai călătorit prin lume ca DJ timp de peste zece ani înainte să scoți un material de-al tău. Ce te-a făcut să vrei să faci acest pas?

Henrik Schwarz: Cred că mereu mi-am dorit să fiu producător, dar mi-a luat ani de zile să pot pune muzică. Când am început, erau drum machines și sintetizatoare, dar computerele nu se descurcau cu fișiere audio. Totul era midi. Toate lucrurile astea trebuiau învățate și nu făcea toată lumea muzică electronică. Nu aveai cui să ceri sfaturi. Nu era internet, nimic, dar eu am fost fascinat de asta așa că a stat vreo zece ani în pivnița casei părinților meu și am încercat să învăț cum funcționau mașinăriile alea. Cumpăram și multe discuri. Era mult mai ușor ca DJ. N-am crezut niciodată că voi ajunge să am o carieră în domeniu. Visam să scot măcar un album, sincer să fiu.

Care a fost cea mai mare provocare pentru tine dintre trackurile de pe compilație?

Aș zice că cel mai greu dintre toate a fost remixul de la The Detroit Experiment – Think Twice. Bineînțeles, știam piesa originală, dar exista acolo o armonie foarte cunoscută pe care nu voiam s-o folosesc. M-am gândit că fusese folosită prea mult. Eram fascinat de soloul de trompetă a lui Marcus Belgrave din piesa originală. Pe vremea aceea nu aveam idee despre armonii, așa că înregistram ce cânta el în Melodyne și apoi încercam să-mi dau seama ce face. După ce m-am chinuit vreo șase săptămâni – tot amestecând notele – a început să se creeze un mediu armonic propice și am putut începe lucrul. Lucram și transpiram pentru că albumul ăsta a fost foarte important pentru mine când a ieșit; când mi s-a cerut să fac remixul, trebuia să iasă perfect.

Și remixul de la Code 718 – Equinox a fost dificil. Era o linie melodică foarte lungă în piesă pe care o ascultasem și o transpusesem în note MIDI; linia era atât de bună încât se putea face orice cu orice. Putea continua la nesfârșit. Când cânți notele astea, imediat recunoști piesa și nu te mai saturi de ea. Asta m-a fascinat din primul moment.

Cum ți se par ultimii zece ani din opera ta, compilați în felul ăsta?

Când ascult compilația, îmi dau seama că mereu am urmat conștient calea surprizei. Mă fascinează să iau ceva din afara lumii dance și să-l transform. Cred că muzica electronică ocupă un spațiu umens, așa că dacă iei ceva din altă lume, chiar și un mic sample, are toate energiile sau conexiunile de idei de acolo. Avem tehnologia necesară pentru a transforma piesa într-un mod accesibil tuturor. Muzica tehno e cea mai elementară muzică din lume.

Îl puteți urmări pe Lauren Martin pe Twitter aici: @codeinedrums

Traducere: Oana Maria Zaharia