Foști preoți mi-au povestit cum și-au dat seama că nu există Dumnezeu

(Ecce Homo de Antonello da Messina. Imagine via Wikimedia Commons)

Americanii își pierd religia. Conform unui studiu întreprins în 2015 de Pew Research Center, procentul de americani care se identifică drept creștini a scăzut cu 7,8% între 2007 și 2014. Și deși în aceeași perioadă s-a înregistrat și o creștere de 1,2% a numărului de apartenenți ai religiilor non-creștine, procentul de americani care nu se identifică cu nicio religie a crescut cu 6,7%.

Dar ce faci când îți câștigi existența din credință? După ani de studii și seminar, după ce ți-ai construit toată viața în jurul credinței, ce faci când îți dai seama că a dispărut legătura dintre tine și puterea ta supremă?

The Clergy Project e un grup online de sprijin înființat pentru foștii clerici care au constatat că identitățile lor spirituale se potrivesc mai bine cu ateismul. Grupul fondat în 2011 își propune să-i ajute pe foștii prelați să facă față inevitabilelor întrebări etice și filosofice care se nasc atunci când părăsești o religie, dar și să-i ajute să se adapteze la viața în afara lumii spirituale.

Am vorbit cu mai mulți clerici implicați în The Clergy Project despre cum și de ce și-au abandonat credința.

Ca rabin, ești responsabil să răspunzi la întrebări și se apelează la tine în scopul ăsta. Întrebările astea variază de la cele mai profunde, de genul: „Rabbi, ce se întâmplă după ce murim?", până la cele foarte banale: „Rabbi, iaurtul ăsta e kosher?" Pe măsură ce am avansat în vârstă, am început să mă simt din ce în ce mai puțin în stare să răspund la toate aceste întrebări. Am resimțit din plin povara de a avea toate răspunsurile. După înmormântări, mă întreba lumea: „Omul ăsta mai poate să mă audă?" Și chiar habar n-am. Nu puteam să spun: „Nu știu." Chiar îmi apăsa pe conștiință să le dau oamenilor răspunsuri despre care știam că pot să-i rănească. Cred că mulți găsesc o sursă de bucurie în iudaismul ortodox. Sunt complet în favoarea chestiei ăsteia, dacă asta-și doresc. Dar uneori clar nu asta voiau. Unii oameni pur și simplu sunt făcuți să sufere.

Pentru mine a fost foarte eliberator să nu mai cred. E greu să trăiești cu conștiința faptului că există un Dumnezeu în ceruri care-o să te pedepsească dacă nu îndeplinești un anumit ritual într-un anumit moment și într-un anumit fel. E mult mai ușor așa. Nu mi-e deloc dor de asta.

Pe la 20-și-ceva de ani, am trecut printr-o criză personală, cumva în urma unei despărțiri. Absolvisem facultatea, dar n-aveam o direcție personală pe bună. Simțeam pur și simplu că alunec și că nu știam cum e să simți asta. Atunci am început să mă duc din nou la biserică și la foarte scurt timp după, m-am hotărât să fac ceva ce mi se ceruse toată viața, adică să calc pe urmele tatălui mei. Așa că m-am dus la seminar. Apoi am avut o criză de credință. N-am ajuns, totuși, până-n punctul în care să spun că sunt ateu, deși am făcut mai mult decât să chestionez detaliile creștinismului, cum ar fi natura divină a lui Hristos și învierea. De fapt, n-am crezut niciodată cu putere în chestiile alea, de la bun început. Am început să privesc creștinismul ca pe un mit și nu într-un sens favorabil. Din punctul ăla m-am chinuit din plin cu întrebarea asta, de: ce fac eu aici? Am început să mă întreb regulat cum fac să evadez.
Așa că mi-am petrecut cam un an predicând din Vechiul Testament și străduindu-mă să-mi asum perspectiva mitologică a creștinismului. Când m-am hotărât să plec, congregația mea a fost ușurată.

Văzuseră și ei prin ce treceam și n-a fost frumos. Unii s-au bucurat să mă vadă că plec, alții au fost îngrijorați de starea mea de spirit. Dar cred că toată lumea a fost de acord că plecarea e cea mai bună decizie.

Nu știam ce să fac cu mine duminicile, în afară de a mă duce la biserică, așa că n-am plecat de tot din biserică… Apoi mi-am dat seama că tot căutasem ceva ce nu găsisem, în repetate rânduri. Știu că mulți cred că lumea ar avea nevoie de un sentiment mai puternic de comunitate. Religia e despre comunitate.

E despre senzația că ești validat. Mi-am petrecut mult timp gândindu-mă cum să aduc unele dintre resursele ei, care mi se par valoroase, în cultura seculară. Cum ar fi căldura. O bază în jurul căreia să se poată construi comunitatea.

Am crezut dintotdeauna că viața are și ceva mai profund, nu doar ce se vede cu ochiul liber. M-am apucat foarte serios de practici religioase orientale când eram în facultate. Eram la o petrecere și un prieten mi-a recomandat The Autobiography of a Yogi [autobiografia fondatorului Ordinului Auto-Realizării, Paramahansa Yogananda]. Mi-a dat speranță și, sincer, în mare măsură s-a întâmplat pentru că-mi confundam dorințele cu realitatea. Voiam să cred că există mai mult decât se vede cu ochiul liber.

Odată ce am intrat, m-am simțit sufocat. Oficial, n-aveai voie să citești alte cărți sau să vezi alte filme. Vedeam filme o dată pe lună și se proiectau cenzurate. La fel și cărțile. Auto-realizarea ar trebui să fie fix despre asta – despre cum îți dai seama de tine însuți. Senzația e de frustrare. Asta m-a determinat să mă las. Sincer, n-a fost vorba de întrebări despre „Dumnezeu", ci mai degrabă: „De ce nu funcționează sistemul?" Nu simțeam ce credeam că trebuie să simt și mă auto-învinovățeam. Îmi spuneam că nu practic eu cum trebuie. Dar apoi mi-am dat seama că, nu, pur și simplu dădeam vina pe mine aiurea. Nu era din cauza mea, ci a sistemului.

Am fost crescut în spiritul bisericii reformate în rit olandez din Africa de Sud, dar la vârsta de șaisprezece ani am avut o „experiență supranaturală" – sau cel puțin așa am interpretat-o la momentul respectiv. Am fost convins că mi s-a arătat Dumnezeu, pentru că fusesem ales să împlinesc un scop special. Timp de aproape douăzeci și unu de ani, mi-am petrecut mai tot timpul liber studiind Biblia și apologetica. Încet, dar sigur, am început să privesc Biblia cu un ochi mai critic. Am descoperit curând că Dumnezeul din Biblie aprobă multe lucruri pe care eu pur și simplu nu pot să le aprob, și anume avortul forțat, sclavia, misoginismul și înșelăciunea prin terți, ca să numim doar câteva dintre ele. Mi-am dat repede seama că tot ce făceam, atât eu, cât și toți cei din jurul meu, era să-mi confirm în sinea mea că Dumnezeu aprobă tot ce aprob și eu. Vocea aceea „mică și liniștită" din capetele noastre era, de fapt, a noastră, nu a lui Dumnezeu. Pierderea credinței a fost una dintre cele mai rele experiențe din viața mea.

Mi s-a prăbușit întreaga lume. Mi-am pierdut mulți prieteni. Mi-am pierdut soția. Mi-am pierdut credibilitatea. Părăsisem deja postura de pastor cu normă întreagă cu câțiva ani înainte, ca să mă dedic unei biserici creștine independente. Cei care mă urmau, online și offline, au fost distruși. Am primit multe cereri să mă explic, scrisori pline de ură și critici.

Cu siguranță nu urăsc Biserica. Iubesc oamenii. Chiar și pe cei care nu sunt de acord cu mine. Chiar și pe cei care nu mă plac. În ciuda credințelor lor, bisericile chiar hrănesc, îmbracă, alină și educă un număr mare de oameni. A nu ține cont de asta ar fi cel puțin o dovadă de nesinceritate și miopie.
Pe de altă parte, cred că irosesc o grămadă de timp, energie și bani pe prostii.

Am făcut parte din ceea ce e cunoscut sub numele de „rugă neîncetată", adică ideea că porți tot timpul o conversație constantă cu Dumnezeu, undeva adânc în mintea ta. În perioada asta a vieții mele, s-a transformat în implorări și cereri constante la adresa lui Dumnezeu de a-mi șterge îndoielile și de a-mi reconstrui credința. Biblia promite din plin că tot ce trebuie să faci e să-l cauți cu umilință pe Dumnezeu, pentru că acesta îți va reda credința. Eu spuneam: „OK, te caut. Deci construiește. Am tot căutat. Te rog, ajută-mă. Încă o dată, te rog, ajută-mă. Ai promis c-o reconstruiești. Deci reconstruiește-o." Căutam și mă spovedeam în continuu, țipam tot timpul.

Dacă ești un om obișnuit care merge la biserică, poți să te confrunți cu întrebările astea și să-ți spui: Sigur, eu sunt doar un om obișnuit, asta nu-i profesia mea și n-am studiat-o, deci normal că n-are logică pentru mine. Dar e posibil să te mai gândești și că: Dar are, totuși, logică, pentru tipul ăla de-acolo de sus, care ne predică. Dar noi stăm acolo sus, gândindu-ne, gen: Păi, nici pentru noi n-are logică. E cam ca atunci când s-a uitat Dorothy în spatele cortinei și a văzut că mărețul, înflăcăratul Oz, nu-i, de fapt, decât un tip care trage de niște manete. Cam așa e și pentru noi. Ne-am uitat în spatele cortinei și nu-s decât niște manete.