Cum crești o familie în România, ca polițist la criminalistică

Tata, Dumitru Manea, 55 de ani, este fost comisar șef la Criminalistică la Poliția Capitalei, pensionat de șase ani. După infinite rugăminți, mi-a povestit la o cafea, cu pachetul de țigări pe masă, cum a reușit să aibă grijă de o familie cu doi copii, fără mamă, printre vrafuri de dosare și fotografii cu oameni uciși.

Eram la Capitală când a sunat centralista să ne anunțe că avem un caz. Ne-am făcut bagajele – truse, mănuși, echipament. Ni s-a spus că o fetița a fost înjunghiată de concubinul mamei. Mă așteptam la o tăietură curată, la un stomac străpuns de lama unui cuțit de bucătărie. Am intrat în cameră, iar trupul copilei era lățit pe podea. Cuțitul aruncat într-o parte a camerei. Rochia fetei acoperită de sânge. Zeci de lovituri de cuțit. Zeci! Un nenorocit care a înjunghiat o copilă de zeci de ori.

Mi-am văzut fata, cam de aceeași vârstă cu suflețelul ăla mic de pe jos. Mi-am adus aminte de zâmbetul ei, de vocea ei, de îmbrățișările ei. Am simțit cum mi se încețoșează privirea. L-au prins pe nenorocit imediat. L-au adus la fața locului, unde era parcată duba. Noroc cu doi colegi de-acolo. M-au prins de brațe înainte să-i rup gâtul. Cum să nu vrei să-l omori? Mai ales dacă mai ai și un copil acasă!

Dacă mă-ntrebai acum 40 de ani, pe la 14 ani, îţi ziceam că vreau să fiu pilot pe supersonice. Credeam că o să fiu tânăr tot timpul, că o să pot munci mereu cu aceeași forță. Credeam că va fi la fel ca la mine acasă – îmi voi găsi aleasa, voi clădi o casă, o viață, voi planta un pom, voi săpa o fântână și voi crește un copil pe bătătură. Credeam că voi avea un pământ pe care-l voi munci și fructe cu care să-mi bucur gura.

La 22 de ani, după ce-am terminat armata și-am lucrat printr-o uzină, prin '82, am intrat la Școala de Ofițeri. Habar nu aveam ce urma să fac după anii de școală. Am ales să fac criminalistică. Să studiez gloanțele, cuțitele și stropii de sânge. Să văd partea cea mai întunecată a omului: criminalii, violatorii și hoții. Am ales să vă răzbun vouă victimele. Motivul alegerii profesiei nu a fost unul într-atât de eroic. Mă fascina milităria, organizarea, siguranța și mândria din mersul unui comisar. Voiam să eman și eu la fel de multă autoritate prin epoleți și medalii. Voiam și eu să muncesc cu și pentru un scop nobil.

N-a fost ușor când am pus-o pe fiică-mea în pătuț și am învelit-o. Am închis ochii pentru o clipă și am văzut copila înjunghiată de zeci de ori în piept. Zăcea pe masa de la Institutul de Medicină Legală, cu câteva ore înainte ca eu să-i sărut fruntea fiicei mele, care-mi strângea un deget în palma ei. N-am vrut decât să o iau în brațe, să o ascund undeva și să o feresc de toate relele pe care le-am văzut sau de care am auzit. Nu puteam decât să-mi imaginez prin ce trecea mama copilei decedate atunci. Nu puteam decât să-mi imaginez cât își regreta viața și alegerile.

Pentru că nu ajungea că-s tată de fată, la un moment dat am devenit tată a două fete. Primul gând, când am ținut-o pe a doua mea fată în brațe, a fost că va fi vai și amar de viitorii lor iubiți. Nu e panica îndeajuns de mare pentru un băiat că îl va cunoaște pe tată, că acum, tata este și polițist. Numai eu știu câte fețe constipate am văzut de când au început ele să aibă întâlniri. Băieți care aveau vocea subțirică și voiau să pară inocenți. Sperau ca întrevederea cu tatăl să țină puțin și să facă o impresie bună. Dacă mă luam după ce spuneau ei, erau virgini, disprețuiau sexul, lucrau sau învățau temeinic și alcoolul nu se găsea la zilele lor de naștere. Am avut și eu la anii lor. Știu cum merge treaba – nu așa.

Dar am avut norocul să am fete bune, deștepte și harnice. Cam tot ce-și dorește un tată de la copiii lui. Le-am crescut singur, după ce a murit nevastă-mea. A trebuit să mă împart între serviciu și casă. Fata cea mare ținea curățenia, iar cea mică se agăța de piciorul meu cum intram pe ușă. N-am știut cum să-i explic mai nimic. Elucidarea misterelor femeiești nu ar trebui să intre în atribuțiile niciunui bărbat. Noroc cu celelalte doamne din neam – mie nici acum nu mi-e clară diferența dintre un absorbant și un tampon.

Oricum, viața de tată polițist nu e tocmai floare la ureche. Trebuie să vii acasă cu mintea limpede, gata de zeci de întrebări care n-au treabă cu munca. Ajungi în fața unor copile care vor atenție, vor să vorbească și să se sfătuiască cu cineva. Am avut grijă să nu le lipsească nimic și să le pot pune pe masă orice le dorea sufletul.

Adela, cea mare, s-a dezlipit mai repede de mine. Era încă adolescentă când a preluat atribuțiile pe care ar fi trebuit să le aibă o mamă în casă. Cea mică, însă, este lipită și acum de mine. Voiam să am cu ea o relație de prietenie, să simtă că-mi poate spune orice. Aici a intervenit gândirea de polițist și, după câțiva ani și câteva certuri, am ajuns la concluzia că sunt mult prea protectiv. Îmi făceam fata să mă mintă, să se ascundă, doar de teamă că nu o voi înțelege și îi voi tăia avântul. Acum, cu facultatea aproape terminată, încă mă ia de mână când trecem strada și abia și-a făcut curaj să-mi spună că vrea să-și facă un tatuaj. Cu fumatul s-a ascuns vreo trei ani. Oricum, oricât de prieteni suntem, nu iese din casă dacă nu-mi place cum s-a îmbrăcat.

Multă lume are impresia că viața de criminalist este ca aceea a detectivilor de la televizor. Nu este așa. Da, sunt mii de riscuri și vezi niște chestii pe care cu greu ți le mai poți scoate din minte. Când am început eu să lucrez în laborator, nu era aparatură ca acum. Noi luam toate elementele relevante de la locul faptei și ne apucam de examinat și de unit „piese de puzzle" pentru a-l prinde pe nenorocit. Noi nu eram ăia din față, care apăreau pe sticlă sau prin ziare. Noi eram aceia care, din spate, ofereau probe și dovedeau vinovăția sau inocența celui care a încălcat legea. Da, am văzut multe cadavre. De cele mai multe ori, principalele cauze ale omorului erau gelozia, băutura sau nevoia de afirmare. Am avut tot felul de cazuri, dar am încercat să le țin departe de copii.

Un copil nu știe ce înseamnă cu adevărat să fii criminalist. Nu realizează ce implică meseria asta. Este vorba despre trupuri secerate de gloanțe, capete crăpate cu ciocane sau persoane strangulate cu firul telefonului fix. Prin laborator trebuie să te ocupi de traseologie (formarea și mecanismul urmelor), de balistică (studiul mișcării obiectelor grele – gloanțe sau oricare ar fi arma crimei), de procesarea amprentelor. Totul trebuie făcut la rece, căci nu-i instinctul tău acela care poate dovedi vinovăția unui violator sau a unui criminal. Fetele mele nu au știut ce înseamnă să vezi trupuri neînsuflețite, tăiate pe masa medicului legist. Fetele mele nu au simțit mirosul de putrefacție al unui om uitat de hoți într-un apartament. Credeau că tatăl lor își flutură pistolul, iar lumea îl ascultă.

Oamenii au impresia că uniforma aia aduce tot respectul, dar pe sub ea zac mii de ore de muncă, de devotament și de analiză. Capeți și o teamă permanentă, pentru că vezi toate nebuniile lumii ăsteia și realizezi că familia ta este expusă, oricât ai încerca tu să cureți străzile. De multe ori veneam acasă și o găseam pe fata cea mică cufundată în cărțile ei cu final fericit. Îmi povestea cum se iubesc oamenii prin cărți, iar eu speram că și ea va avea parte de cuvinte cel puțin la fel de frumoase ca cele din paginile ei. După câțiva ani, a descoperit romanele polițiste și n-a mai ieșit de acolo. Îmi punea zeci de întrebări despre procedee de analiză, cazurile din cărți, gloanțe, și spera ca, la un moment dat, să țină și ea un pistol la brâu.

Partea ce mai tristă este că nu ai voie să vorbești cu cei de acasă despre ceea ce se întâmplă la serviciu. Trebuie să uiți problemele de la muncă în momentul în care treci pragul casei. Copiii mei nu știu de câte ori m-am trezit din somn cu fețele oamenilor cărora le-am făcut dreptate, în minte. Habar nu au de câte ori m-am foit toată noaptea doar pentru că un violator bântuia pe străzile Bucureștiului, iar probele încă încetau să apară. Fetele nu au știut cu ce situații mă agitam eu la muncă sau câți nebuni mi-au zâmbit în față fără ca eu să îi pot desfigura.

Au fost dăți în care aveam discuții nasoale cu fetele pentru că nu le lăsam să piardă timpul pe străzi până târziu în noapte. Se mai duceau pe la zile de naștere, dar tot la zece, cel târziu, le așteptam acasă. La începutul aventurilor cu ieșirile prin oraș, dacă trecea mai mult de un sfert de oră, începeau să mi se desfășoare zeci de filme în cap. Reciteam, din memorie, zeci de cazuri. Ajungeam să-mi calculez pașii ca, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva, să nu mă pierd din cauza implicării emoționale. Nu aveam cum să le explic ce se întâmpla în capul meu atunci când nu veneau acasă la ora stabilită sau atunci când nu-mi răspundeau la telefon. Le spuneam simplu că am încredere în ele, dar mi-e teamă de cei din jurul lor. La un moment dat au înțeles la ce mă refeream – atunci când și-au dat seama că lumea nu e plină de ponei și steluțe.

Nu pot spune că au fost multe dăți în care aveam o zi întreagă pentru copiii mei. Mă mai frământau unele chestii de la muncă, dar le lăsam să fiarbă la foc mic, pitite într-un colț, în timp ce îmi dădeam una dintre fete în leagăn sau atunci când citeam o poveste noaptea, înainte de culcare. Nu prea aveam timp de activități de reculegere. Făceam de mâncare, ajutam cu temele, mă mai uitam la știri sau la un film și dormeam. Indiferent de zi, programul meu începea de fiecare dată la 5:30. Mă trezeam, îmi sorbeam cafeaua și așteptam să mă sune șoferul ca să ies la poartă. Cel mai greu a fost când am fost nevoit să mă pensionez din pricina unei operații pe inimă. Medicul mi-a zis, printre altele, că nu am voie să mă stresez – la serviciu mă stresam cu fiecare raport care-și făcea loc pe birou.

În primele dimineți ca pensionar, mă trezeam, îmi beam cafeaua și tot așteptam să mă sune șoferul. A fost groaznic să nu am ce face, așa că mi-am concentrat toată atenția asupra fetei mai mici. Cred că în perioada aia m-a mințit cel mai mult. Fiindcă stăteam în sufletul ei, pleca mai devreme la liceu și ajungea pe la nouă seara acasă. Îmi spunea că are de învățat la bibliotecă. Adevărul este că stătea cu colegii ei prin curtea liceului sau se plimba de nebună pe străzi. Eu nu o prea lăsam să iasă, iar dacă mi-ar fi spus că stă cu prietenii ei de la școală, aș fi crezut că, de fapt, are o întâlnire de care nu vrea să-mi spună. Mă gândeam că șapte ore la școală îi ajung pentru comunicare și alte activități sociale. Acum trei ani a fost prima oară când am lăsat-o să se ducă fără mine la mare. Avea 18 ani.

Când ești polițist, ai un fel de presiune socială pe umeri. Oamenii cred că ești organizat, nu plângi, nu te agiți și faci sport regulat. Da, suntem organizați pentru orice greșeală poate afecta o anchetă. Nu ne permiteam să stricăm amprentele, pentru că riscam să nu mai găsim altele, și nici să contaminăm probe de sânge, pentru că putem pierde ADN-ul făptașului. Persoanele care au dezvoltat o afinitate pentru domeniul meu, criminalistica, se întreabă cum putem să analizăm un cadavru și un loc unde a avut loc o crimă, fără să plângem sau să ne tremure stomacul de scârbă.

La început e al dracului de greu. Primul cadavru e pe masa de la morgă, spălat și îngrijit, dar următoarele, pe care le vei vedea exact așa cum au fost lăsate, cu sângele uscat pe piele, cu răni deschise, cu fețe desfigurate sau cu un topor înfipt în cap, sunt acelea față de care trebuie să capeți toleranță. La început e scârbă, iar unii se duc să verse cât mai departe de colegi, ca să nu fie luați de fraieri. După câteva cazuri și câteva vorbe de duh de la mai marii profesiei, începi să le iei exact așa cum sunt – cadavre. Nu le conturezi o poveste, nu faci asocieri cu viața personală. Sunt probe, așa că începi procesul de analiză.

Primele dăți ți se pare inuman, dar, mai apoi, realizezi că, dacă nu scoți umanul din proces, n-ai cum să mai visezi frumos și nici nu mai poți lucra obiectiv. Emoția nu își are rostul, pentru că îngreunează meseria. Nu ești acolo ca să plângi mortul. De asta se va ocupa familia. Tu ești acolo ca să-i faci dreptate. Să te asiguri că nu va mai muri nimeni de mâna cretinului care a uitat că nu-i treaba lui să ia o viață.

Deseori, fetele mă întreabă de ce nu se strâng foști colegi de-ai mei la masă de ziua mea. Asta este o altă problemă a meseriei mele. De fapt, este ceva ce se petrece în sistem încă de la începutul poliției. Trebuie să existe o ierarhie și un anumit tip de comportament. Nu este ca într-o corporație unde pălăvrăgești cu colega de birou. Nu ai cum să fii super prieten cu adjunctul tău. Dacă ai o poziție de conducere, trebuie să ai o mână fermă cu care să-ți conduci colegii. Trebuie să fii precis în cerințe și să te impui prin cultură, autoritate și expertiză. Este greu să permiți unui subaltern să-ți știe detaliile din viața personală. Se știu generalitățile. Funcția este cea care dictează felul în care te adresezi și lucrurile pe care ți le permiți cu un coleg. Totuși, ne știm problemele, în mare, iar atunci când cineva trece printr-o perioadă mai grea, cumva, colegii sunt acolo pentru tine – de la mic la mare.

Cred că cea mai dificilă perioadă, totuși, n-a fost în timpul activității, ci în clipa în care am ajuns la spitalul Militar, pe-un pat al secției de cardiologie. Am rămas fără aer în timp ce urcam niște trepte și, cu chipul îngălbenit de spaimă, am aflat că trebuie să fiu operat de urgență. Eram un om ca oricare altul, fără funcție, fără armă, fără insignă. Eram un om care simțea frică-n oase. Anii în care stresul mi-a fost dușmanul cel mai apropiat de suflet, mă ajunseseră din urmă. Mi-am văzut fetele plângând, mi-am ținut sora de mână și m-am rugat să mă trezesc după anestezie. Cu trupul îmbibat în iod, mi-am dat seama că în viața asta am tras doar pentru fetele mele și că, tot pentru ele, trebuie să deschid ochii din nou.

M-am trezit cu trei bypass-uri pe inimă. Avusesem arterele coronare înfundate. Pe lângă toate cicatricile din armată și din timpul serviciului, mi-am vazut sternul cusut și picioarele pansate – de-acolo mi-au luat vene ca să-mi repare inima. Tăieturile s-au vindecat și deja-s o parte din mine, dar n-am mai avut voie să lucrez. Am fost nevoit să mă pensionez. N-a fost nimic mai greu ca lăsarea insignei pe birou. S-a rupt o parte din mine. Eram stâlpul familiei mele, iar insigna aia reprezenta toată munca mea. Operația aceea mi-a răpit pasiunea, dar mi-a asigurat viața. Totuși, am fost și voi rămâne mereu comisar-șef Manea Dumitru, protectorul fetelor mele.

Meseria mea a fost una onestă. Mi-am dedicat timpul liber familiei și am încercat să-mi ușurez săptămânile cu zâmbetele celor din jurul meu. Am grijă ca fetele mele să fie fericite și ocrotite. Aveam grijă ca sângele să nu dispară de pe mâinile celui care omorâse. Am rămas cu fotografii din dosare de hârtie și probe băgate prin cutii prăfuite prin camerele obscure de la serviciu. Dar mi-am trăit anii în slujba ta și mă pot uita în ochii oricui cu simpla mândrie că am reușit să cresc doi copii printre zeci de cazuri, sute de ore nedormite și mii de rapoarte. Noi nu ne jucam cu pistoale și nici nu aveam apucături de Sherlock Holmes. Noi eram un fel de ogari care inspectau locurile în care o persoană țipase și se zbătuse în ultimele spasme ale morții. Noi trăiam cu asta. Noi trăiam cu permanenta impresie că cineva ne râde macabru în spate.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre criminalistică:
Fetele de la criminalistică
Dacă te holbezi destul la fotografiile astea, găseşti un asasin
Ferma de cadavre