Am jucat cel mai mare Tetris din lume

Foto via.

Poate că Pong are onoarea să fie primul joc video competitiv, dar altul este responsabil de introducerea unui factor care astăzi este baza nenumăratelor aplicații mobile: dependența. Fiecare dintre noi a avut momentele lui de slăbiciune și a cedat în fața geometriilor repetitive ale Tetrisului. Weekedul trecut, în Philadelphia, Tetris a evadat din granița celor 10 centimetri ai ecranului pe o clădire cu 29 de etaje, depășind cu mult precedentul record. (Mai ai ceva de comentat, Birmingham, UK?)

Oricât de mult aș iubi Philadelphia, niciodată nu am considerat acest oraș ca fiind unul inovativ; și totuși, ultimii ani au dus la creșterea acestei industrii și există chiar și o săptămână dedicată ei.

Philly Tech Week este deja la a patra ediție, pe care a deschis-o oferind localnicilor ocazia să joace Tetris pe fațada Centrului Cira. Este al doilea joc pe care Frank Lee, profesor la Universitatea Drexel, îl aduce la Tech Week, după ce anul trecut venise cu un  Pong gigant. Tetrisul din acest an este mai mult un proiect artistic decât o mare realizare tehnică. Ce urmărește Lee este să obțină un beneficu social, ceea ce el numește „estetica unui moment împărtășit”.

Câteva mii de oameni din cartier au venit să ia parte la momentul oferit de Lee, iar acestora li s-a alăturat chiar Henk Rogers, partenerul creatorului acestui joc – rusul Alexey Pajitnov. Rogers este probabil primul om din lume care a devenit dependent de Tetris.  Ceea ce explică entuziasmul cu care a jucat, la 26 de ani de la apriție, Tetris pe un ecran gigant aflat la un kilometru depărtare.

Comenzile jocului erau peste râul Delaware, pe scările de piatră ale Muzeului de Artă. Pentru că mai aveam destul timp până să-mi vină rândul să joc, m-am băgat la o tură de Connect Four, pe care l-am și câștigat. Primii care au jucat marele Tetris au fost chiar Dr. Lee și Henk Rogers.

Comunitățile de gameri sunt de obicei calme, dar nu și în Philly; așa că nu am fost deloc surprins când s-au aprins puțin spiritele. Presiunea e mare atunci când, în fața a mii de oameni, trebuie să controlezi piese de zeci de metri. Fiecare greșeală este însoțită de un murmur dezaprobator, fiecare reușită de urale. Am reținut câteva chestii care-au fost strigate în timpul jocului:

„Tipului ăsta ar trebui să-i fie rușine.”

„Ai pierdut deja, coaie. Mai bine mori.”

„Boul ăsta se uita la altă clădire.”

„Acolo pui tu pătratul?! Ce  idiot.”

„Îmi pierd încrederea în umanitate cu fiecare minut care trece.”

După standardele din Philly, astea erau niște replici deștepte, dar eu trebuia să rămân calm. Chiar înainte să-mi vină rândul, tipul dinaintea mea a fost înconjurat de prietenii lui beți care au țipat toate cele 45 de secunde cât a jucat. Chestia dubioasă cu telecomanda era că „rotește” era pe direcția „sus” a joystick-ului. Plus că niște copaci acopereau partea de jos a ecranului. Primele două piese care mi-au venit au fost „S”-uri. Imediat după ele am greșit căteva mutări și deja aveam o grămadă de spații inutile pe ecran. Și când aveam nevoie disperată de un „J”, mi-au venit două „L”-uri care au pus capac jocului, fără ca eu să reușesc să ard măcar o linie.

Indiferent de cât de talentat erai, faptul că în realitate ecranul era mai mic din cauza înălțimii clădirii dădea de furcă tuturor. Oricum, Tetrisul ăsta gigant ne-a amintit tuturor de magnitudinea și universalitatea acestui joc.

Traducere Mircea topoleanu