FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Am vorbit Alejandro Jodorowsky despre filme, Kickstarter şi anomanţie

Regizorul îşi face noul film pe Kickstarter.
24.3.15
Ilustraţii realizate de Daniela Carvalho

Alejandro Jodorowsky a scris şi a regizat filme suprarealiste precum The Holy Mountain şi Santa Sangre. Tot el a apărut şi în Jodorowsky's Dune, un documentar despre cel mai bun film science-fiction din toate timpurile, care nu s-a făcut niciodată. Este specialist în tarot, psihomagician şi mim. A scris piese de teatru, benzi desenate şi musical-uri. S-a născut într-o familie de evrei ucraineni în nordul Chile-ului, dar s-a mutat în capitală, în Santiago, la scurt timp, iar la 24 de ani a plecat în Franţa în căutarea creatorilor curentului suprarealist. După câţiva ani s-a dus în Mexic şi a scris şi regizat cele două filme menţionate mai sus, precum şi El Topo, Tusk şi The Rainbow Thief, adică echivalentele unor tripuri LSD pe rolă de 35 de milimetri.

Jodorowsky e un profet modern. Chiar şi acum, la 86 de ani, face filme la fel de năucitoare precum cele din anii '70. Cea mai recentă peliculă a sa, The Dance of Reality (2013), spune povestea copilăriei sale din nordul Chile-ului, alături de un tată obsedat de asasinarea preşedintelui şi o mamă care cântă precum o soprană atunci când vorbeşte. Pitici, oameni desfiguraţi şi călăuze spirituale trăiesc pe malul mării.

Zilele astea, Jodorowsky lucrează la ceva mai puţin magic şi mai mult modern: caută donatori pe Kickstarter ca să-şi finanţeze noul film, partea a doua din The Dance of Reality , care se va numi Endless Poetry şi va trata acea perioadă din viaţa sa cuprinsă între momentul când a ajuns în Santiago şi momentul în care s-a mutat în Franţa, la 24 de ani. În acest interval de timp el a descoperit sexul, poezia, adolescenţa, societatea şi cel de-al doilea Război Mondial.

Şi pentru că Jodorowsky e Jodorowsky, pentru fiecare dolar pe care i-l dai, el îţi va da la schimb „valută poetică," care în timp o să valoreze mult mai mult ca acum (adică nimic) sau cel puţin aşa zice el. La momentul redactării acestui material, Jodorowsky a strâns suma iniţială de 350 de mii de dolari, adică 10% din costul total de producţie al filmului său. El spune că proiectul de pe Kickstarter reprezintă o luptă împotriva industriei cinematografice.

Jodorowsky a vorbit cu mine pe Skype, dintr-un apartament din Paris plin de cărţi şi de figurine mistice.

VICE: Cum v-a tratat Parisul?
Alejandro Jodorowsky: Parisul nu tratează pe nimeni. Pur şi simplu locuieşti în el. Parisul e foarte calm, în sensul că îţi permite să duci o viaţă calmă. Nu te bate nimeni la cap. Eşti calm. În acelaşi timp, trăieşti în lume, nu trăieşti doar în Paris, trăieşti în lume. Mai mult decât în lume, trăieşti în cosmos.

Cum a fost în timpul masacrului de la Charlie Hebdo?
A fost o idioţenie. Un lucru stupid care nu-şi are rostul. E stupid, pentru că nu foloseşte nimănui, nici măcar islamului. Toată lumea e furioasă din cauza acelor doi idioţi. Este un act de fanatism care nu serveşte nimănui, nici Islamului, nici Occidentului. E un act imbecil de intoleranţă, asta e părerea mea şi a tuturor. Eram prieten cu Wolinski. A fost un om foarte bun. A fost asasinat. Nu merita să sfârşească aşa. A fost o fiinţă umană foarte bună. A fost un intelectual, cu un simţ al umorului foarte bine dezvoltat. E o idioţenie că a fost omorât aşa. O mare idioţenie.

Să discutăm despre noul film, Endless Poetry.
Am ajuns la el după 22 de ani în care am încercat să fac filme anti-industrie, pentru că industria cinematografică e o industrie economică. Filmele sunt făcute, în primul rând, ca să aducă profit. E o industrie economică, nu una artistică. Pe lângă asta, filmele sunt făcute şi ca să promoveze ţigările, vinul, anumite idei politice, diferite obiecte. E o industrie necesară, la fel cum şi spectacolele sunt necesare pentru refulare. Când eşti îngrijorat, mergi la film: te duci idiot, îţi odihneşti idioţenia pentru vreo două ore şi pleci idiot. Asta e cinematografia.

Eu privesc altfel lucrurile. Ca să faci un film experimental, precum poezia, precum arta, în primul rând trebuie să scapi de industrie, adică să o faci să dispară. Eu intenţionez să pierd bani, să fac artă ca să pierd bani, din moment ce se consideră că o lucrare de artă e bună doar dacă e profitabilă. Cu pictura lucrurile stau la fel: dacă faci bani de pe urma ei, e bună, dacă nu faci, nu e bună. M-am săturat de luptele astea idioate. E o idioţenie la fel de mare ca asasinarea unor caricaturişti.

Industria artistică ucide sufletul omenesc. Noi nu suntem aşa. De mai bine de 22 de ani am pus deoparte toţi banii, pe care i-am făcut şi care nu-s foarte mulţi, din cauza crizei. Am reuşit să strâng doar un milion de dolari, nu i-am irosit, am folosit jumătate din ei pentru The Dance of Reality şi i-am pierdut. A avut succes în rândurile criticilor de film din întreaga lume, dar n-am scos niciun şfanţ de pe urma lui. Nu scoţi niciun şfanţ de pe urma filmelor experimentale. Distribuitorii au obţinut profit, proprietarii cinematografelor au obţinut profit, dar atât, creatorul n-a obţinut nimic. Aşa că, după experienţa asta, am hotărât să mai fac şi un al doilea film, continuarea primului, cu restul de 500 de mii de dolari şi mi-am căutat parteneri şi le-am spus: „O să facem un film nou, ca să mai pierdem nişte bani," şi aşa ne-a venit ideea să facem un proiect pe Kickstarter. Pe Kickstarter am cerut 10% din costul total de producţie şi prin asta am vrut să demonstrăm că oamenii, în special tinerii, sunt sătui de producţiile artistice comerciale. Cred că şi ei vor să ne arate că vor un altfel de cinema, ceva diferit şi probabil că-şi zic: „Dacă tot dau banii, mă duc să-l văd." Eu am 1.060.000 de followers pe Twitter. Dacă mi-ar da fiecare dintre ei câte doi dolari, aş strânge două milioane de dolari, dar nu, eu am cerut doar 350 de mii de dolari, doar ca să văd ce se întâmplă. N-au trecut decât câteva zile şi deja am strâns vreo 330 de mii de dolari în donaţii.

Este dovada faptului că industria nu iubeşte nici cultura, nici fiinţa umană, iar dacă oamenii se unesc, ei se pot transforma în producători colectivi şi pot crea filme foarte bune. Eu chiar demonstrez de ce e în stare un colectiv. Vom reuşi, e aproape sigur acum că vom reuşi. E foarte bine că ne unim ca să creăm arta pe care ne-o dorim, cultura pe care ne-o dorim, astfel încât industria să nu poată să ne impună un stil de viaţă pe care nu ni-l dorim.

Sunt foarte bătrân, am deja 86 de ani. Ce mă mai interesează pe mine? Faima nu mă mai interesează. Mă interesează să creez artă onestă, mă interesează să demonstrez că putem reuşi, că David poate lupta împotriva Goliatului industrial.

Şi apoi am devenit poet, într-o zi, şi mi-am schimbat viaţa complet.

Ce perioadă din viaţa dumneavoastră vom urmări în Endless Poetry? E cea în care plecaţi din Tocopilla şi ajungeţi în Santiago, nu?
Aveam zece ani când am ajuns în Santiago, iar asta a fost o schimbare dură pentru mine. A fost suferinţa absolută. Tatăl meu şi-a deschis un magazin în cartierul Matucana, un cartier muncitoresc prin care trecea o linie de cale ferată. În fiecare săptămână dădea trenul peste vreun muncitor beat, era teribil. Acolo mi-am început viaţa. Mă duceam la şcoală şi trăiam într-un cartier în care erau lupte între cuţitari în fiecare seară. Chestii din astea. Era teribil în Matucana. În cartierul ăsta am descoperit pentru prima dată maşina de scris şi am început să scriu poeme când aveam 17 ani. Şi apoi am devenit poet şi asta mi-a schimbat complet viaţa.

Era în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar Chile nu a suferit deloc, pentru că se află între munţi şi Oceanul Pacific. Fără televiziune, departe de lume, cu mulţi bani din extracţiile de cupru şi salpetru, pentru Chile fiecare zi era motiv de sărbătoare. Vinul era mai ieftin decât laptele, toată lumea era beată până la şase seara. Beţie colectivă. Şi, mai presus de toate, acolo se aflau cei mai buni poeţi. Erau doi laureaţi ai premiului Nobel, Neruda şi Mistral. Mulţi poeţi. În Chile se petrecuse un miracol foarte ciudat: era plin de poeţi. Beţivii se adunau şi recitau Neruda în cor. Poezia era respectată. În Chile, dacă erai poet, se chema că ai o profesie: erai poet. Nu trebuia să faci nimic altceva. Era un mod de viaţă prin care am descoperit libertatea. Atât de multă activitate intelectuală, emoţională şi sexuală. Eram tineri, în mijlocul paradisului. Asta vreau să arăt.

Nu veţi acoperi şi perioada în care plecaţi la Paris şi apoi în Mexic?
E până când plec în Paris. La 24 de ani, am plecat în Franţa. Asta o să fie partea a treia.

Veţi face şi o a treia parte?
A treia parte se va petrece în Paris. A patra, dacă o să mai fiu în viaţă, se va petrece în Mexic.

Pe măsură ce îţi duci viaţa mai departe, te împotmoleşti în problemele de zi cu zi şi tocmai de-asta începi să visezi, să inventezi, toate lucrurile astea. Dar încet-încet, încep să-ţi pice dinţii, să-ţi apară hemoroizi, să te mănânce pielea şi la un moment dat îţi zici: «De-o parte am bătrâneţea, de cealaltă am moartea.»

Cum se leagă filmele acestea de cariera dumneavoastră de regizor? Fac cumva trimitere la lucrările dumneavoastră mai vechi?
Da, pentru că filmele astea explică tot ce-am făcut până acum. Apar pitici şi oameni desfiguraţi în filmele mele, pentru că erau oameni desfiguraţi în oraş. În filmele mele, mă bazez mai mult sau mai puţin pe ce am trăit.

Filmele astea noi reprezintă cheia la tot ce-am făcut înainte. Dar nu le-am făcut în special pentru asta. Le fac ca o continuare a expresiei mele. Vârsta interioară nu există. Vârsta exterioară poate exista. Bătrânii proşti sunt aşa cum sunt, pentru că au fost copii proşti cândva, dar eu am fost un băiat inteligent, aşa că sunt inteligent şi acum când sunt bătrân şi tocmai d-aia pot crea.

Ultimul film şi filmul cel nou sunt personale: prin intermediul lor, îl uniţi pe Alejandro cel tânăr cu cel mai în vârstă. Vi s-a întâmplat ceva asemănător?
Pe măsură ce îţi duci viaţa mai departe, te împotmoleşti în problemele de zi cu zi şi tocmai de-asta începi să visezi, să inventezi, toate lucrurile astea. Dar încet-încet, încep să-ţi pice dinţii, să-ţi apară hemoroizi, să te mănânce pielea şi la un moment dat îţi zici: „De-o parte am bătrâneţea, de cealaltă am moartea." [ îşi pune mâinile de-o parte şi de alta a capului] Le am pe doamnele astea două. [ se referă la mâinile sale] Eşti cu un picior în abis, aşa că arta pe care o creezi devine mult mai personală, mai profundă. Hai să vorbim despre lucruri aşa cum sunt ele, fără să le deghizăm.

Există o scenă în The Holy Mountain în care eroul îşi transformă propriile excremente în aur, un fel de analogie pentru bani. Cât de importanţi sunt banii?
Sunt la fel de importanţi pentru tine, cât sunt şi pentru mine şi pentru toţi ceilalţi. Banii nu sunt fericirea, dar, în două sute de ani sau în o sută de ani, fără bani nu va exista fericire, pentru că ei vor fi devenit esenţa vieţii. Pe de-o parte, sunt dăunători, sunt oribili pentru că provoacă războaie: petrol, bănci, politică, religii false. Ne confruntăm cu un dezastru. Există industrii care distrug planeta pentru profit, iar lucrul ăsta ne infantilizează. Toate astea. Pe de altă parte, banii te ajută să-ţi dezvolţi spiritul, să ai experienţe, să trăieşti aşa cum ar trebui să o faci. Banii sunt precum orice alt lucru: energia atomică, de exemplu, poate să fie letală, sau poate să ilumineze oraşe întregi. Depinde de cum o foloseşti.

Banii nu reprezintă nimic mai mult decât un fel de energie, pe care oamenii trebuie să ştie s-o folosească. Noi o folosim prost. Aproximativ 2% dintre oameni deţin aproape totul, iar restul de 98% nu deţin aproape nimic. Aşa ceva nu se poate. Mai mult, mai există şi prejudecăţi morale. Trebuie să scăpăm de toate astea încetul cu încetul. Asta e misiunea unui artist.

De ce aţi creat valuta poetică ca parte din răsplata pe care le-o acordaţi susţinătorilor dumneavoastră de pe Kickstarter?
În primul rând, valuta poetică îţi oferă ceva. Ani la rândul v-am oferit ceva: am scris tweet-uri, am creat artă, m-am luptat. Iar voi mi-aţi spus că v-a fost de folos. Psihomagia v-a vindecat. Acum daţi-mi şi voi ceva la schimb. Răspundeţi-mi cumva. Nu vă cer să-mi daţi totul. Vă cer doar 10%. Răspundeţi-mi cumva. Învăţaţi să daţi, pentru că, dacă dai, înseamnă că predai ceva, dacă nu dai, înseamnă c-ai abandonat lupta. Haideţi să facem ceva în colectiv. Oamenii dau cinci dolari pe un pachet de ţigări, dar când le cer doi dolari ca să fac un film, se plâng. Oamenii nu pot să dea. Ei pot să cumpere. Oamenii cred că banii sunt pentru cumpărat. Banii sunt şi pentru dat. Trebuie să învăţaţi să daţi.

Aşa că am creat valuta poetică. Dacă îmi dai 20 de dolari, eu o să-ţi dau la schimb o bancnotă de 20 de dolari inventată de mine. Valută poetică. Dar dacă filmul meu e genial, acei 20 de dolari falşi pe care ţi i-am dat vor valora două mii de dolari, pentru că ei or să reprezinte o operă de artă care va pătrunde în cultură. Picasso a spus: „Eu pot să fac bani." Cum? „Daţi-mi o bancnotă de un dolar," a răspuns el, apoi a semnat-o şi a zis: „Acum valorează zece dolari." Vreau să demonstrez că valuta poetică nu e lipsită de valoare, pentru că ea reprezintă intenţia creativă şi, dacă filmul meu reuşeşte să rupă nişte bariere şi să-şi merite banii, atunci cei care îşi vor asuma riscul şi-l vor finanţa vor avea de câştigat, pentru că valuta poetică va creşte în valoare.

Vom putea face rost de lucruri cu valuta poetică?
Mai târziu, veţi putea. O veţi putea vinde ca pe un tablou celebru. Mai întâi trebuie să aveţi încredere că nu sunt nebun şi că filmul pe care urmează să-l fac va fi mai bun decât ultimul şi decât orice altă peliculă de-a mea şi, dacă e aşa, dacă vă rugaţi să fie aşa, acea valută, valuta poetică, îşi va dubla valoarea.

O lucrare de artă intră în istoria artei atunci când aceasta este neperisabilă, când este onestă, când este cu adevărat sănătoasă.

V-am citit ultima carte, cea pe care se bazează ultimul film şi filmul la care lucraţi acum. În carte vorbiţi foarte mult despre poetul chilian Nicanor Parra şi despre impactul profund pe care l-a avut asupra dumneavoastră. Parra a împlinit de curând o sută de ani. V-ar plăcea să ajungeţi la vârsta asta şi să realizaţi filme şi benzi desenate şi să scrieţi cărţi în continuare?
O sută de ani nu înseamnă nimic. Eu vreau să ating 120.

Uite cum stă treaba cu Parra… eu am avut un tată tânăr, dominator şi competitiv, aşa că a trebuit să îmi găsesc un alt arhetip paternal ca să umplu acel gol din mine, pentru că, dacă nu ai un tată, nu te cunoşti pe tine însuţi, nu te întâlneşti cu tine însuţi. Trebuie să-ţi găseşti tatăl arhetipal, iar cel pe care l-am găsit noi pe vremea aia a fost Parra, pentru că eram cu Neruda, care era un as la rândul lui, dar era foarte politic, vorbea despre comunism şi ego şi tot felul de sentimente obscure şi multe alte lucruri. Eram obosiţi, dar apoi a venit Parra, care era inteligent, un poet cu simţul umorului, un comediant formidabil. A devenit un fel de guru pentru noi, o călăuză. Am şi colaborat cu el. Am ţinut un jurnal. Pentru mine, Parra a fost foarte important. La fel şi Neruda. La fel şi Gabriela Mistral. Altazor [de Vicente Huidobro]. Toţi poeţii ăştia mi-au fost maeştri.

Am auzit că se lucrează la un proiect care îşi propune să vină cu o versiune animată a filmului Dune.
Da, mulţi oameni, Ari Folman [regizorul filmului Waltz with Bashir] sunt interesaţi, aşa că trebuie să vedem cum e cu drepturile de autor. Animaţia va fi cu siguranţă realizată, dar trebuie să ne interesăm cum e cu drepturile pentru roman. Eu sunt foarte ocupat cu filmul la care lucrăm acum, Endless Poetry . Dar, după ce termin cu el, am o idee pentru The Children of El Topo , un proiect pe care l-am avut în plan de foarte mult timp. Din moment ce nu pot să-l fac film, o să-l transform într-o serie de benzi desenate, pentru că am descoperit un artist mexican genial pe nume Ladrönn. Împreună cu el lucrez la primul volum, care va apărea anul ăsta. O să-l fac prima dată sub formă de benzi desenate. Eu nu cred în eşec, cred în schimbarea căilor. Ce nu poţi să realizezi într-o formă de artă, poţi să realizezi în alta. Asta s-a întâmplat cu mine cu Dune, n-am putut să regizez filmul, dar am creat benzile desenate The Metabarons şi The Incal. Încă le mai publică în America.

Sunt benzi desenate clasice.
Imaginează-ţi. Eşti tânăr. Câţi ani ai? 30?

Treizeci şi doi.
Eşti tânăr şi totuşi vorbeşti cu mine despre The Holy Mountain, acum, în 2015. Despre ce film care a costat patru sute de milioane de dolari, Avatar, etc, mai poţi să vorbeşti aşa? Am regizat filmul ăla acum 40 de ani şi totuşi tu vorbeşti despre el ca şi cum ar fi nou. Filmul meu a rezistat aproape jumătate de secol. Filmele de industrie rezistă vreo trei luni, au publicul lor, aduc profit şi după asta ce se întâmplă cu ele? Nu rămâi cu nimic de pe urma lor. O lucrare de artă intră în istoria artei atunci când aceasta este neperisabilă, când este onestă, când este cu adevărat sănătoasă.

Cum a apărut documentarul Jodorowsky's Dune? Într-un fel, el reprezintă o reapreciere a muncii dumneavoastră.
Da. N-am fost eu în spatele lui. Un tip tânăr a venit într-o zi la mine şi mi-a spus că vrea să mă filmeze. I-am spus „OK, dar spun ce vreau eu să spun." „Da," mi-a zis. Credeam că e nebun, părea obsedat de Dune. I-am vorbit calm. Nu credeam că o să-l vadă toată lumea şi că o să discut cu oameni ca tine despre el. Chiar am spus tot ce gândeam. Mi s-a părut că am vorbit pe limba multora, pentru că am primit foarte multe reacţii pe Twitter. Ei vorbesc despre Dune. Tu vii şi te alături conversaţiei. Ei îţi alimentează dorinţa de a crea. Eşti cu adevărat satisfăcut de o lucrare de artă atunci când oamenii nu doar te aplaudă, ci te şi fac să vrei să creezi altceva.

Filmele acestea noi sunt acte de psihomagie personală?
Absolut. Nu sunt nimic mai mult de atât. Le spun tuturor tehnicienilor: „O să credeţi că nu ştiu nimic despre cinematografie. În regulă, dar ştiu ce vreau, vreau să-mi vindec sufletul." Pentru asta, am fost să filmez în Tocopilla, pentru că străzile pe care am mers sunt acolo, magazinul tatălui meu, piaţa pe care o vizitam când eram copil, iar asta mă va vindeca şi îi va vindeca şi pe copiii mei, pentru că fiul meu va juca rolul tatălui meu, iar asta va produce un şoc psihologic imens între noi doi. O să o fac pe mama să cânte, o să-l umanizez pe tatăl meu, o să-mi corectez arborele genealogic. E o muncă terapeutică atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi.

Mai faceţi acte de psihomagie?
Da, dar acum lucrez la scenariul pentru noul film şi momentan nu mai fac. Totuşi, am dat în cărţi oricui s-a arătat dispus, în fiecare miercuri, în ultimii 30 de ani, într-o cafenea de aici din apropiere, pe gratis, pentru că aşa ar trebui să fie tarotul, gratis. Am făcut acte de psihomagie. Acum le fac în continuare pe Twitter. Am văzut că mulţi oameni care nu puteau face copii au reuşit să facă copii. Chestii din astea. Boli psihologice. Oameni care s-au împlinit. E artă.

Pentru mine, arta principală este poezia. M-am născut într-un grup de poeţi. Când eram tânăr, eram poet şi chiar şi acum mai scriu poezie. Înainte să discut cu tine, tocmai cizelam cinci sute de poeme scurte pe care le-am scris. Lucrez cu poezia, iar asta îmi dă putere pentru celelalte lucruri. Pentru mine, Kickstater-ul e poezie, pentru că acolo lucrez cu spiritul oamenilor şi îi învăţ să dea. Fac acte de psihomagie asupra tuturor. E artă. Psihomagia e artă.

Am xeroxat mâini, iar apoi mi-am spus: «Cum ar fi dacă aş xeroxa anusuri?»

Anomanţia e reală?
E o glumă! O glumă pe gustul tuturor. Am venit cu ideea atunci când lucram la Dune, aveam un fotocopiator, iar oamenii veneau să-şi xeroxeze mâinile, iar eu am rămas cu mâinile actorilor, Dalí şi ceilalţi. Am xeroxat mâini, iar apoi mi-am spus: „Cum ar fi dacă aş xeroxa anusuri? Ce s-ar întâmpla?" Oamenii cred că tarotul are legătură cu prezicerea viitorului, dar tarotul e de fapt un test psihologic care se desfăşoară în prezent, aşa că am vrut să fac mişto de nebunii care studiază viitorul şi am zis „De acum înainte o să practic anomanţia," adică să le prezic viitorul oamenilor pe baza anusurilor lor. Te aşezi acolo, eu îţi xeroxez anusul, care e de fapt un cerc cu nişte striaţii în formă de stea. Striaţiile mai adânci sunt trecutul, striaţiile mai puţin adânci sunt viitorul, iar dacă sunt pete pe acolo, ar cam trebui să îţi speli anusul. A început ca o glumă, dar nici nu-ţi poţi imagina cât de celebră a devenit anomanţia.

Am o fotocopie cu anusul Papei, cu anusul lui Obama, cu anusurile unor mari personalităţi, cu anusul soţiei lui Obama, etc. De ce nu? Mereu relatez o anecdotă cu [George] Harrison de la Beatles, care îşi dorea să joace rolul hoţului din The Holy Mountain, îşi dorea asta foarte mult. Ne-am întâlnit la Plaza Hotel, iar el mi-a spus: „E o scenă în care nu vreau să apar, scena în care Alchimistul îmi curăţă anusul într-o fântână, iar lângă mine se află un hipopotam. Nu vreau să îmi expun anusul lumii întregi alături de un hipopotam… chestia asta nu e de mine." Iar eu i-am zis „Cu succesul de care de bucuri, dacă îţi expui anusul le vei arăta tinerilor că nu ai un ego mare. Fă-o." „Nu pot s-o fac," mi-a zis, iar eu i-am răspuns „Nu pot să nu filmez scena asta. Mă doare, pentru că dacă tu o să apari în filmul ăsta, eu o să devin milionar, dar nu pot să nu fac scena aia, pentru că pentru mine e foarte importantă." Aşa că am filmat scena asta foarte importantă, nu am devenit milionar, dar am creat o lucrare de artă care încă rezistă.

Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii cu anusul. Îşi arată gurile, nu anusurile. Îmi imaginez că vor apărea operaţii estetice care să-ţi facă anusul să arate fotogenic. Nu mai e mult până atunci.

Anusuri demne de a fi fotografiate.
[Râde] Am mai inventat şi o industrie care nu a ajuns foarte celebră: inele foarte mici pentru clitoris. În momentul când te căsătoreşti cu o femeie, ea îţi pune un inel pe deget, iar tu îi pui ei un inel pe clitoris, în faţa preotului. Chestia asta n-a avut prea mult succes.

Vă întâlniţi mereu cu muzicienii. Îi influenţaţi. Din câte ştim, ultima dată v-aţi întâlnit cu Kanye West. Ţineţi minte ziua aceea?
Eram în Nisa, a venit să mă vadă împreună cu patru asistenţi. Am stat de vorbă. Foarte interesant. Mi-a spus că îmi admiră lucrările, în special The Holy Mountain, iar lucrul ăsta m-a mişcat. O persoană ca el să fie interesată de lucrările mele. Mi se părea magic. După asta am început să vorbim. I-am dat în cărţi şi apoi mi-a cerut sfatul cu privire la următorul său proiect. E foarte diferit de imaginea pe care o au oamenii despre el. Am auzit că unii oameni spun despre el că ar fi arogant, dar nu, este foarte înţelegător. M-am simţit bine în compania lui.

Live show -ul pe care îl prezintă acum e bazat pe The Holy Mountain

Asta mi-a spus şi mie.

L-aţi văzut live?
L-am văzut. Asta mi-a plăcut întotdeauna: lucrările mele dăruiesc ceva cuiva, iar dacă acelei persoane îi place ce-a primit, atunci lucrarea mea a meritat efortul.

E cumva diferit să faci filme acum faţă de anii '60 sau '70?
E la fel, nimeni nu voia să facă ce voiam eu să fac în anii '70. Când lucram la primul film, la El Topo, aproape că devenisem un escroc care semna cecuri false. Încercam să-l vindem pe piaţa din Statele Unite şi pierdeam câte un kilogram pe zi pentru că nu ni-l cumpăra nimeni. În Mexic, aproape că am fost nevoiţi să luăm ostatici şi să cerem bani de răscumpărare. A fost foarte dificil de produs. Am pierdut vreun milion de dolari cu aventura asta. Dar sunt dispus să pierd în continuare. Trebuie să fii curajos. E ca şi când ai paria pe viaţa ta, trebuie s-o faci.

Urmăriţi-l pe Camilo pe Twitter.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre filme:
Istorii despre Vlad Voievod Draculea e ca un Game of Thrones românesc Vecina, o serie de scurtmetraje româneşti cu şi despre iarbă Experimentul Bucureşti