Credeam că m-am îngrășat, apoi medicii mi-au găsit un chist de 9 kilograme pe ovare

Primul „expert” care s-a prins că ceva e-n neregulă cu mine, care a observat că sunt, de fapt, bolnavă și am nevoie disperată de o operație de urgență a fost cosmeticiana mea. Da, aceeași femeie care mi se plângea de gagică-su, în timp ce-mi smulgea părul de pe corp mai repede decât aș fi putut eu să urlu „Dă-i papucii!”, a fost prima care s-a prins de toate cele.

„Gagico, ești gravidă?”, m-a întrebat în timp ce aștepta să mi se usuce ceara pe coapsă.

Instant i-am tras o privire acră de neîncredere. Cum îndrăznește? M-am uitat în jos și mi-am pus mâna pe, sincer, stomac care era mai mare decât de obicei și m-am simțit jenată și rușinată. Bine, da, era dubios de mare față de acum câteva săptămâni. Și, sigur, îmi trecuse gândul prin cap – oare chiar să fiu gravidă…?

„OK, păi, n-am mai venit la fel de des pe-aici și poate că m-am îngrășat câteva kile de când ne-am văzut noi ultima oară”, am bâiguit un răspuns.

„Nu, nu, nu”, mi-a zis, înainte să se apuce de propriii colăcei. „Asta e grăsime. Ce ai tu nu e ce am eu.”

A lăsat baltă conversația, iar eu am plecat de la salon speriată și tremurând. Am dat colțul spre o gelaterie – locuiam în Seattle la momentul respectiv, de-aia tot vorbesc de „mers pe jos” – unde speram să dau de-un prieten, Milo, pe tura lui. I-am explicat ceea ce tocmai se întâmplase, în timp ce Milo scotea din cuptor o tură proaspătă de conuri de înghețată. „Pe bune?”, a zis Milo. „Dă-o-n morții ei de nesimțită.”

Am râs. Și-apoi am sunat la clinica de planificare familială să întreb despre un test de sarcină. Femeia mai în vârstă de la celălalt capăt al firului era calmă și profi când mi-a explicat că, fără asigurare, testul va costa de zece ori cât mă așteptam eu. 200 de dolari! Aproape că m-am înecat cu înghețata de caramel sărat. „Dar era 20 de dolari când m-am dus acum doi ani!”, am exclamat eu.

Ei bine, mi-a explicat femeia, testul ăsta de sarcină o să fie mult mai complet. Nu era o chestie simplă, de pișat într-un pahar. Așa că înainte să mă programeze, a vrut să știe de ce îmi fac atâtea griji. Nu mă „protejez”?

„Ei bine, nu”, i-am zis. „Dar simt ceva nașpa la stomac.”

Părea enervată. Ce-i drept, îngrășatul nu e cel mai revelator semn de sarcină. Mi-a spus să mă duc pur și simplu la Walgreens, un lanț de farmacii din State, să-mi iau un test standard de sarcină pentru acasă și apoi mi-a închis.

La aproape doi ani după vizita aia la salon care mi-a provocat anxietate, stomacul meu era în continuare cea mai misterioasă parte a corpului meu. Nu m-am dus niciodată la Walgreens pentru testul ăla de sarcină și am ales, în schimb, să uit de toată conversația și să-mi spun că pur și simplu m-am îngrășat.

Când m-am mutat înapoi la Jakarta, acum mai bine de un an, am început să fac sport la greu, mult mai mult decât făcusem vreodată cât am stat în State. Am început și să mănânc sănătos, ba chiar am înceercat să imit stilul de viață vegetarian al unuia dintre editorii noștri – îmi comandam prânzul din aceleași locuri ca și el, deși clar mă ardea un pic la portofel. Ei, și ce, mi-am spus, în timp ce mă uitam cum mi se subțiază contul în bancă. Burta trebuie să dispară – cu orice preț.

Toate obiceiurile astea sănătoase au funcționat. Doar că nu unde voiam eu. Mi-am tonifiat brațele de la toate antrenenamentele alea cu haltere. Pentru prima oară în viața mea, îmi vedeam pomeții. Au scăzut și numerele de pe cântar. Dar în talie? Nu scădeam deloc, cu încăpățânare. Cu toate astea, se spune că burta e ultima zonă în care slăbești, așa că am supt burta și am continuat să-mi iau la mine încă un schimb de haine pentru sală în fiecare zi.

Pe tot parcursul perioadei ăsteia, tot primeam comentarii despre sarcină. Femeile de peste tot îmi observau burta umflată și se gândeau că nu-i bai dacă comentează. Am fost felicitată pentru ceea ce toată lumea credea că e un copil care-mi crește în burtă, în timp ce eram la manichiură. În timp ce-mi epilam părul de pe corp. În timp ce mi se șampona părul. Mi s-a întâmplat o dată chiar și la un festival de muzică, care e probabil cel mai ciudat loc în care să fii felicitată pentru sarcina ta total neadevărată.

Am învățat să nu pun la suflet. Sigur, arătam ca și cum aș fi înghițit o minge de baschet, dar nu era un copil. Era doar niște grăsime super încăpățânată și, o vreme, mi-a fost comod să le zic oamenilor pur și simplu: „A, doar m-am îngrășat mai mult ca de-obicei acum.” Până-ntr-o zi, acum două luni, când n-am mai fost.

M-am dus în sfârșit la spital. Mama a insistat să vină și ea, zicându-mi că sigur o să am nevoie de ea. În timp ce așteptam să ne primească gastroenterologul – doctorul de stomac – eram sigură că era ceva în neregulă cu burta mea. Începusem să sufăr de probleme gastrice destul de regulate și aici, în Jakarta, unde mâncarea și apa pot să te îmbolnăvească dacă nu ești atent, gastroenterologul e un medic destul de popular.

A trebuit să ajungem cu niște ore înaintea lui, ca să prindem un loc în camera de așteptare. A trecut o oră până m-au chemat, în cele din urmă, înăuntru. Doctorul era destul de enervant. Nu mă privea în ochi și, în schimb, vorbea direct cu mama. Când mi-am scos cardiganul, ca să-mi poată palpa abdomenul, a decis să bălmăjească îndelung pe tema tauajelor mele care ar putea fi o cauză a unei infecții virale (nu erau).

Dar apoi, când mi-am ridicat bluza îndeajuns cât să-mi vadă stomacul, s-a schimbat atmosfera în cameră. Doctorul brusc nu mai părea preocupat de predica lui despre tatuaje și infecții virale, dar mi-a spus că va trebui să fac multe analize. Expresia lui părea destul de serioasă, ceea ce nu prea m-a ajutat să-mi calmez nervii deja zdruncinați.

Singura chestie pe care chiar mi-o amintesc despre operație e cât era de frig în cameră. Mă rog, asta și holurile albastre din aripa de chirurgie. Ultima oară când am văzut acea nuanță anume de albastru a fost în 2004, când m-am dus de bună voie într-un mic hajj (umrah) cu familia la Mecca, dar doar după ce tata a promis un scurt ocol prin Egipt după ce ne întorceam acasă. Tot ce mai țineam minte din excursia aia era orezul condimentat și peștele tern, fără gust, precum și albastrul Mării Mediterane pe coasta din Alexandria. Îmi aduc aminte că m-am minunat de acel albastru-cobalt, în timp ce tipul care-mi tracta banana se îndepărta din ce în ce mai mult de țărm, pentru ca, în cele din urmă să răstoarne toată chestia și să mă arunce în apa rece și agitată. Am plâns atunci, ca și cum toate lecțiile alea de înot și vesta aia de salvare n-aveau cum să mă împiedice din a mă îneca în mare.

Mă holbam la aceeași nuanță de albastru și plângeam singură, în aripa de chirurgie. Asistentele n-au lăsat-o să vină cu mine, dar mama mi-a zis c-o să mai fie și alți pacienți acolo, care să-mi țină de urât. S-a înșelat. Eram complet singură și foarte, foarte speriată. Mi-am amintit de excursia aia la Alexandria și despre cum m-am ținut eu acolo în plută pe mare. Eram mică pe-atunci. Pot să mă descurc și cu chestia asta, mi-am zis.

Doctorii și asistentele au intrat unul câte unul, bârfind cu toții între ei, în timp ce lucrau. A apărut curând și anestezistul care mi-a remarcat tatuajele. Voia să știe dacă folosesc „relaxante” sau calmante când petrec. A zis că trebuie să știe, ca să-mi evalueze nivelul de toleranță. „E ok dacă bagi droguri. Trebuie doar să știu și, pe bune, acum, ai tatuaje.”

Mi-am simțit pleoaple grele și mi-am pierdut cunoștința. Peste scurt timp, m-am trezit în mijlocul operației. Nu simțeam nimic mai jos de capul pieptului și momentul în care, în sfârșit, mi-am adunat destulă putere cât să vorbesc a fost fix când se pregăteau să-mi extragă chistul din stomac. Chirurgul șef s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Vrei să-l vezi?” Apoi, asistenta mi-a înmânat telefonul lui.

Era ce mai urâtă chestie pe care-am văzut-o în viața mea. Era ca un sac monstruos de carne, ceva aterizat fix dintr-un film de Cronenberg. Doctorul a spus că sacul e plin de lichid, ceva gen echivalentul a 9 litri sau 9 kile și un pic. Sacul în sine era dezgustător, o chestie plină de vinișoare, semi-transparentă și roz, care semăna cumva cu pielea unei pisici fără blană. Arăta a extraterestru și clar era ceva ce voiam să mi se scoată din corp. Preț de o clipă, mi-am făcut griji că are puls. Simțeam că-mi vine să plâng. Oare-ar trebui să-l examinez? Să-i caut cele 10 degete de la mâini și de la picioare?

Îmi treceau toate astea prin cap, dar gura îmi era în continuare puternic anesteziată, așa că în loc să zic toate alea, am zis doar: „Îh, ce scârbos.” Deci de-asta aveam burta așa mare? Brusc, toate halterele alea și antrenamentele cardio au părut de pomană. Nu poți să scoți prin piele un sac de 9 kile, plin de vinișoare, umplut de lichid și scos din iad, nu?

Următoarele câteva zile s-au pierdut în ceață, în timp ce prietenele maică-mii făceau cu rândul s-o distragă și-mi povesteau de propriile lor probleme reproductive. La momentul respectiv, poveștile alea m-au deprimat. Mi se părea foarte nedrept să trec la 22 de ani prin genul de problemă medicală de femeie de 50-și-ceva.

A fost și mai nasol când a trebuit să împart un salon cu o gravidă, chiar una în trimestrul trei. Majoritatea femeilor de pe etajul meu, inclusiv colega mea anonimă de salon, cu care nu vorbeam decât când voiam să închidă sau să pornească aerul condiționat, îndurau, la rândul lor, dureri groaznice. Dar ele plecau acasă cu un bebeluș, un copil care-o să crească, și-o să le iubească și-o să fie întotdeauna cu ele. Eu plecam cu o cicatrice și câteva poze cu un maldăr grețos de carne. Dar și asta va rămâne cu mine pentru totdeauna. Poate că medicii au extirpat sacul ăsta uriaș de piele și puroi din corpul meu, dar ăsta a fost doar primul din probabil numeroasele mici daruri ale noii mele prietene, endometrioza – o ciudățenie medicală pe care-o s-o duc cu mine toată viața.

În cele din urmă mi-a trecut gelozia pe noile mămici și, deși sunt în continuare destul de slăbită – prea slăbită ca să fac mișcare – acum mă bucur mult că mănânc. Stomacul meu nu se mai împinge într-un chist plin de lichid din abdomenul meu, după ce mănânc prea mult. În următoarele șase luni o să fiu ocupată cu terapia cu hormoni care-o să-mi afecteze dispoziția, greutatea și tenul, în feluri pe care n-am cum să le prevăd.

În cele din urmă, nu mi-a mai fost rău. Nu mă mai simt prost în legătură cu burta mea. Dar asta s-ar putea schimba și, când se schimbă, sper să-mi amintesc să-mi ascult corpul – și pe toate femeile alea de la cosmetică – mai atent decât înainte.

Articolul a apărut inițial pe VICE ID.