Cum e să vinzi droguri în sate și orașe mici

Vândutul de droguri la țară a ajuns un fenomen național. În zilele noastre, mii de copii de vârstă școlară din cele trei centre urbane principale de droguri din Marea Britanie (Londra, Liverpool și Birmingham) își aleg drept carieră vândutul de crack și heroină în zonele rurale sau litorale ale țării.

De curând, Agenția Națională Anti-criminalitate (NCA) a dat publicității al treilea raport despre fenomenul în creștere a ceea ce poliția denumește „linii județene”, mai cunoscute pentru lucrătorii implicați în ele drept „a face țara” sau „PA” (p-afară). După cum arată un material VICE de luna trecută, există acum un număr din ce în ce mai mare de tineri angajați de bandele de la oraș ca să vândă droguri în orașele de pe tot cuprinsul Marii Britanii. Raportul pune accent asupra faptului că problema principală a poliției nu e una care are de a face cu vânzare de droguri propriu-zisă, ci, mai degrabă, cu protejarea publică a adulților vulnerabili și a copiilor programați pentru această industrie paralelă foarte bănoasă și violentă.

S-a scris deja mult în mass media naționale și s-a vorbit la TV despre fenomenul „liniilor județene”; există chiar și-un film în dezvoltare pe tema asta. Dar ce lipsește din descrierile astea e o imagine tridimensională a vieții reale a tinerilor care se ocupă cu asta; majoritatea discuțiilor îi prezintă fie ca victime exploatate și neajutorate sau ca pe niște smardoi mascați de la Londra, înarmați cu cuțite și pungi de cocaină crack.

Mulți dintre copiii ăștia sunt oficial dați dispăruți, nu sunt pe radarul serviciilor sociale și nici pe-al propriilor familii. Vocile lor sunt rar auzite și de-asta m-am hotărât să mă întâlnesc și să intervievez doi tineri care s-au ocupat cu așa ceva. Ca să-i protejăm de rele, le ascundem identitatea.

„Ellis” e un adolescent alb din Liverpool care abia a împlinit 16 ani. Vinde droguri la aproape 500 de kilometri distanță, la Devon, de doi ani încoace. În încercarea de a-l împiedica să se mai implice în liniile județene, primăria i-a mutat familia acum patru săptămâni. Dar ca mulți alți tineri care au fost mutați ca să fie extrași din traficul de droguri de pe liniile județene, se pare că n-a funcționat. Ellis s-a întors din ultima lui excursie de cinci zile de la Plymouth acum două săptămâni.

„Ade” e african, are 21 de ani și provine dintr-o familie bisericoasă din estul Londrei. A vândut droguri cu întreruperi de la 14 la 17 ani, într-un oraș din estul Angliei. De când a fost prins acolo pentru vânzare de droguri de mare risc, cu o săptămână înainte să împlinească 18 ani, Ade a devenit coach pentru copiii aflați în situații de risc, și anume de a se alătura celor circa 4 000 de tineri din Londra implicați în industria liniilor județene.

Amândoi au fost de acord să stea de vorbă cu VICE despre experiențele lor, pentru că vor ca publicul să știe cum e, de fapt, meseria lor. Vor să-i avertizeze pe alții că odată ce te-ai băgat, e greu să te mai extragi.

Tatăl lui Ellis e imigrant din Balcani, care a venit în Marea Britanie la finalul anilor ’90. Mama i-a murit acum trei ani și are un frate mai mic. Are un chip angelic și e masic: de la cinci ani și-a construit o reputație de luptător, care nu renunță niciodată. La școală întotdeauna se băga în necazuri pentru că fuma, se certa cu profesorii și se bătea. A fost pasat de la un liceu la altul și apoi între unitățile de educație specializată și nu mai e în sistemul normal de educație de la 11 ani. În ciuda tuturor chestiilor ăstora, Ellis pare politicos, inteligent și are șarm.

Tatăl lui lucrează ca bucătar, dar familia n-a avut niciodată prea mulți bani – de-asta Ellis abia aștepta să și-i facă singur. A început să lucreze la o linie telefonică pentru furnizarea de iarbă la 11 ani. După doi ani, banda locală de traficanți de droguri l-a întrebat dacă nu vrea să „facă niște bani ca lumea”. Chiulea de la școală și lucra ture de câte nouă ore, așa că făcea între 50 și 100 de lire pe zi din vânzarea de crack și heroină pe străzile din Liverpool.

La 14 ani, banda l-a trimis să vândă crack și heroină la aproape o sută de kilometri de casă, în Stoke, cu un prieten de-ai lui. Sediul lor era apartamentul soios al unei dependente de crack și heroină între două vârste. „Era de căcat, puțea, era jegos ca dracu’”, zice Ellis. „Era mucegai pe pereți. Am smuls o plantă care creștea, în pula mea, din perete! Trebuia să mă ocup eu singur de curățenie. A trebuit să ard iarba, ca să dispară mirosul de fum de la crack. L-am rugat pe dealer să ne găsească alt loc, atât era de rău.” Cu toate astea, afacerile mergeau bine și pentru că foloseau o linie de telefon cu vechime ca să vândă și câștigau un comision de 10%, uneori făceau și 1 000 de lire pe săptămână. Ellis își cheltuia majoritatea banilor pe iarbă, țigări, alcool, cocaină, haine și adidași.

De ce face asta? „N-am bani și vreau să am niște adidași în picioare și-o haină pe mine. Familia mea n-are prea mulți bani, deci trebuie să-i fac, iar a vinde droguri PA e cea mai bună metodă.”

Îl întreb cum e să faci meseria asta. „Trebuie să fii pregătit. Să te ții pe picioare, să n-ajungi prea paranoic. Trebuie să te descurci bine, să fii conștient de poliție, să te asiguri că nu pierzi bani. Trebuie să fii conștient tot timpul, în caz că-ncearcă vreun dependent de crack sau vreun dealer rival să te înjunghie. Ești tot timpul presat, tot timpul încearcă drogații să te jefuiască. Eu sunt mereu înarmat, fie cu o șurubelniță, o cărămidă, un briceag între buci. Ești tu sau ei. Am speriat câțiva drogați cu cuțitul și a trebuit să înjunghii unul în buci. I-am zis: «Dacă-i fuți în gură pe-ăștia din Liverpool, te tai.»”

„Șeful meu începe să mă preseze doar dacă încep eu să-mi bag pula, gen uneori când e 3 dimineața mi se rupe pula să ies [și] el se enerveză. A luat-o razna și m-a amenințat că-mi crapă capul. Odată am fost jefuit – mergeam spre casă și m-au apucat pe la spate trei drogați. Mi-au pus un cuțit la gât și mi-au luat rafurile din buzunare, dar nu mi-au luat și droguri pe care mi le băgasem în cur. Pe tovarășul meu l-au jefuit de 3 000 de lire și l-au înjunghiat în burtă.”

Astăzi e un dealer de încredere, așa că Ellis s-a apucat să vândă droguri de mare risc în Devon, un avanpost al traficului de droguri, unde bandele din Liverpool trimit „managerii” mai în vârstă de pe piața de droguri și un șir nesfârșit de dealeri mai tineri de peste zece ani. De data asta, Ellis a stat relativ la lux, în casa prietenei unuia dintre dealerii mai în vârstă.”

„Era o casă super frumoasă – aveam camera mea și puteam să dorm ca lumea noaptea”, spune Ellis, care vindea de pe un scuter, pentru care plătise un dealer să i-l fure. Era dus acolo cu mașina, stătea câte două săptămâni, vindea droguri la greu, oferea reduceri la cantități mari și ajungea uneori să câștige și 5 000 de lire într-o zi grea. La Plymouth, de unde s-a întors de curând, a câștigat 1 800 de lire pentru munca de pe cinci zile. A locuit în apartamentul unui utilizator de crack, căruia îi plătea trei boabe de crack pentru fiecare 24 de ore de „chirie” la el acasă.

Pentru Ellis, cea mai bună parte la meseria asta e „să mă-ntorc acasă de PA și să mă bag la un duș fierbinte, să mănânc ceva gătit în casă de tata și să fumez ceva bun.” Zice că cea mai nasoală parte e că „trebuie să porți cu tine o armă tot timpul și să înjunghii oameni.”

Tatăl lui nu e încântat de cariera lui Ellis: i se pare că e exploatat – dar Ellis nu e de acord.

La începutul anului, un grup de dealeri asociați cu Ellis i-au spart ușa și i-au zis că le datorează bani. I-au pus un cuțit la gât tatălui acestuia – prima oară când tatăl a înțeles cât de adânc e implicat fiul lui în lumea crimelor. Ellis spune că erau dealeri rivali, dar incidentul a provocat primăria să mute familia, în încercarea de a-l extrage pe Ellis din implicarea în liniile județene. Dar clar n-a funcționat, iar tatăl lui Ellis nu mai are ce să facă pe tema asta.

Ellis spune că perioada lui PA o să se termine doar „când mă prind” și adaugă că vrea să se facă arhitect, dar alternativele sale pe bune sunt să lucreze la o spălătorie de mașini sau la un fast-food – sau poate „să plaseze cannabis și cocaină”.

Când o să fie condamnat, nu-l sperie ideea de închisoare? „Am fost arestat de multe ori, dar n-am fost niciodată la închisoare. Sunt norocos – cred c-oi avea vreun înger păzitor, pentru că ar trebui să fiu la închisoare. Nu mă îngrijorează mersul la închisoare – cred că mi-ar fi comod acolo.”

Ade a ajuns implicat în liniile județene de vânzare de droguri din motive asemănătoare cu cele ale lui Ellis: o educație nasoală și sărăcie claustrantă. A început să fure din magazine și să dea spargeri când avea 12 ani, ca să mănânce. Își aduce aminte că fura mărunt din paltonul mătușă-sii când venea în vizită. Părinții lui creștini stricți erau amândoi șomeri și nu-l lăsau să joace fotbal, pentru că credeau că o să ajungă să o ardă cu copii răi.

„Eram confuz, super trist și deprimat, dar foarte agitat, spune acesta. „Eram deprimat pentru că n-aveam nimic din ce-aveau toți ceilalți, pentru că nu-mi dădeau voie. Părinții mei încercau să mă țină departe de lumea adevărată, dar n-a mers, pentru că am făcut-o oricum.”

La 13 ani, Ade a cunoscut niște adolescenți mai mari, care au ajuns să fie un fel de frați mai mari pentru el. Nu mai fumase niciodată iarbă, așa că l-au obligat să se spargă, chestie care nu i-a plăcut. L-au întrebat dacă vrea să facă bani și a început să vândă iarbă pentru ei. L-au convins inclusiv să muncească o grămadă de ore, chiar dacă asta însemna că va fi certat de ai lui pentru că a ratat ora obligatorie de întors acasă, 9 seara. Apoi a început să vândă heroină și crack – droguri de care nu auzise niciodată – în suburbiile Londrei. Peste un an, când câștigase încrederea celor care se ocupau de el, se afla într-un tren ca să plece PA.

La capătul drumului a cunoscut o tipă membră a bandei. „Mi-a arătat străzile și curtea în care stăteam”, zice Ade. Era un apartament al primăriei din centrul orașului, unde locuia un tip de 35 de ani, dependent de crack și heroină, căruia Ade îi furniza droguri de mare risc dimineața și seara, la schimb pentru că-i folosea apartamentul.

Ade vindea pe străzi ziua și din apartament noaptea. Câteodată îi plătea pe utilizatori în crack și heroină, ca să-l ducă cu mașina în drumurile lui de plasat droguri prin oraș. Când rămânea fără provizii, femeia îl aproviziona. Le spunea alor lui că pleacă în cantonamente de fotbal și că stă pe la prieteni, când, de fapt, muncea câte 15 ore pe zi și câștiga între 300 și 1000 de lire pe săptămână.

„«Seful» meu era sever – mi-am luat bătaie pentru că am mai făcut gură – dar era prietenos”, spune Ade. „Știa cum să se descurce cu oamenii. Mi-a spus că dacă mă bat ai mei la cap «Familia ta o să se bucure că faci niște bani». Aveam doar 14 ani, deci era haos să-ncerc să fac munca asta fără să fac greșeli. Trebuia să te concentrezi, altfel pierdeai bani și mi se scădeau din salariu.”

Cum era jobul? „Era un coșmar, dar a trebuit s-o fac. Mă entuziasma pentru că făceam bani. Jobul în sine era ușor – primești un telefon, livrezi marfa. Cel mai nașpa erau paranoia și frica. Nu mă simțeam în largul meu. Încercam să mă uit doar la bani, nu și la partea rea.”

Îi plăcea de colegul lui de apartament? „Nu ne-nțelegeam deloc. El mereu se lăcomea la și mai multe droguri, încerca tot timpul să mi le fure. Era ca un zombie – un tip ciudat. Țineam o macetă lângă apartament, să fie. Într-o noapte, colegul meu dependent de apartament mi-a tot cerut droguri c-am ajuns să dorm afară, în cimitir. M-am speriat – aveam doar 14 ani. În capul meu, însă, îmi făceam griji de ce-o să creadă ai mei.”

Amenințarea constantă cu violența era parte din meserie. Ade a fost jefuit și înjunghiat de două ori pentru droguri și l-a confruntat o bandă înarmată cu săbii de samurai. Ține un briceag între buci ca să se apere. Într-o zi, în timp ce lua niște marfă proaspătă de-acasă de la complicea lui, a intrat peste ei o bandă rivală, care i-a bătut și i-a amenințat cu cuțite și bâte, înainte să plece de-acolo cu 3 000 de lire în bani și droguri. Ade a spus că s-a simțit ca-ntr-un film cu gangsteri. A trebuit să-și achite pierderile din economiile proprii.

Ade a lucrat PA mai bine de un an, câte două săptămâni alternativ la Londra și-n orașul din estul Angliei. La un moment dat, părinții și profesorii lui s-au îngrijorat suficient de tare încât să-l dea oficial dispărut. În cele din urmă, Ade a fost arestat – l-a filat poliția sub acoperire în timp ce făcea o vânzare relativ mică și a primit nouă luni condamnare pentru trafic de droguri de mare risc.

Aici povestea lui Ade nu seamănă cu vasta majoritate a celorlalți tineri care sunt prinși că vând pe liniile județene, care reiau povestea de unde o lăsaseră imediat ce se-ntorc pe stradă. Cu sprijinul asistentului său social pentru tineri cu dosar penal, lui Ade i s-a dat voie să lucreze voluntar la un club de fotbal, ca parte din condamnarea sa la muncă în folosul comunității, iar acum lucrează pe post de coach cu tinerii adolescenți care riscă se devină membri de bandă.

„Am noroc. Mi s-a dat o șansă”, spune el. „M-a ajutat și că mă băteau ai mei tot timpul la cap, pentru că unii oameni nu au asta. Mă săturasem să mă tot jefuiască și să mă amenințe.”

E esențial să-i împiedici pe oameni să ajungă să vândă pe liniile județene, zice el, pentru că e „aproape imposibil” să-i scoți de acolo. Vârsta potrivită la care trebuie să încerci să-i ajuți pe tineri e între 11 și 15 ani, înainte să se implice prea mult. „Există multă presiune din partea anturajului să o arzi cu puștii cool și nu cu ăia cuminți și tocilari de la școală”, zice Ade. „E vorba să-ți găsești echilibrul între a fi cool și totuși a te descurca.”

Ade spune că nu e vorba doar despre sărăcie: unii dintre copii au părinți bogați, dar sunt atrași de așa-zisa strălucire a câștigului de bani din traficul de droguri. Unii dintre ei nu sunt iubiți, așa că atunci când o persoană mai are le spune c-o să aibă grijă de ei, îi atrage asta. „Trebuie să afli ce e bine pentru ei individual, iar școala nu se pricepe la așa ceva”, spune el. „Dacă copiii sunt o provocare prea mare, sunt dați de-o parte.”

După părerea lui, cea mai bună metodă de a scoate tinerii din liniile județene e să „lucrezi cu ei, să le arăți căile de ieșire […] Trebuie să li se arate că-și pot folosi mintea pe care-o au în feluri diferite și în zone diferite. Majoritatea acestor oameni care lucrează pe linii județene sunt foarte inteligenți – sunt mici antreprenori. Își pot folosi mintea altfel.”

„Ce a funcționat pentru mine e că mi-am dat seama că există alte căi de a câștiga bani. M-am mutat din zona mea, am tăiat legătura cu unii dintre oamenii cu care vorbeam și am făcut ce voiam eu.”