Când ești culegător de canabis, tot ce mănânci are gust de iarbă

Prin natura jobului, ești rupt de societate și trebuie să gătești cu resurse limitate, iar izul specific de pe degete nu se duce cu nimic.

|
28 Aprilie 2019, 4:35am

Imagine: Getty Images

Articolul a fost preluat de pe VICE AU

Am mâncat diverse chestii pe străzile din orașe din lumea întreagă, căutând să am o experiență prin mâncare și spunând „da” la tot, de la crocodil la hot dogi și furnici cu aripi uriașe – dar nu am gustat niciodată ceva mai greu de uitat ca mâncarea de când eram culegător de marijuana. Și nu pentru că eram fumat.

Când ești culegător de marijuana, cum am fost eu în ultimii patru ani, locuind în dealurile din Mendocino County, ești rupt de societate și trebuie să gătești cu resurse limitate de timp și ingrediente, ceea ce te face să vezi mult mai bine esența felului în care și tu și alți oameni trăiți și mâncați.

Jobul vine cu câteva cerințe: să nu fii polițist, să știi să apreciezi iarba și să fii dispus să campezi.

Primul meu sezon a fost în toamna lui 2015, prima recoltă a unui tip numit Stephen și a partenerului lui de pe locul acela – un vârf de deal de pe care se vedeau vârfuri de munte, văi, și încrețituri de dealuri care arătau ca un tablou cu peisaj natural din perioada romantică. Bucătăria, la vremea aceea, era în aer liber și încadrată de niște rafturi verticale construite de Stephen, un fost toboșar rock-and-roll, care lucra acolo și ca tâmplar și se ocupa de reparații.

Când am ajuns acolo, încă nu se gândiseră exact cum să-și hrănească echipa de zece oameni. Astfel, rațiile includeau o mică varietate de condimente, pachete de ovăz instant, periuțe de dinți, diverse unelte, un borcan de unt de arahide, o cutie de cuie, multă pâine și o cutie desfăcută de paste. Lângă rafturile de lemn era o chiuvetă și un arzător de camping cu două ochiuri, precum și un mini-frigider, toate acoperite cu un strat fin de praf adus de briză de pe coasta care era cu 90 și ceva de kilometri mai la vest.

În primul sezon, Stephen și-a asumat gătitul cinelor pentru noi toți, așa că tot grupul a fost tratat cu fiecare varietate posibilă de chili: fasolea albă, fasolea roșie și fasolea neagră erau boabele obișnuite, pe care le prepara într-un slow cooker în fiecare dimineață. După o vreme, ce surpriză, ne-am cam săturat de chili, așa că echipa a început să contribuie și să cumpere fripturi, pe care majoritatea nici nu ne oboseam să le mai tăiem cu cuțitul – în loc de asta, doar înfigeam furculițe în mijloc și le ridicam spre fețe ca să ne îndopăm cu ele.

Din când în când, în zilele în care trebuia să mergem în grădină și să culegem din copacii plini, înalți de doi până la 2,5 metri – ceea ce însemna practic să le tăiem ramurile infinite cu foarfeci de grădină – îmi asumam eu sarcina de a face suficientă cafea pentru oricine avea nevoie de ea, de obicei un pic în întârziere, cu o presă franțuzească într-o mână și nenumărate cești în cealaltă.

Anul următor, bucătăria a fost mult mai bine aprovizionată, iar partenerul meu și cu mine deveniserăm vegani. Eram deja într-o ligă superioară din punct de vedere al echipamentului de bucătărie, așa că ne-am apucat bucuroși să facem tofu și cartofi mărunțiți la tigaie, smoothie-uri, burgeri cu ciuperci portobello, burrito, wrap-uri, sandvișuri, paste, și niciun pic de chili – cu prețul unor pauze mai lungi și a unor călătorii mai scumpe la supermarket decât în anul anterior alimentat de chili.

Alți culegători se bazau în principal pe mâncare congelată, precum pizza și lasagna (ori din lipsă de interes pentru gătit, ori dintr-o concentrare mai mare pe muncă). Dar toată lumea mânca cu un ingredient special care nu putea fi evitat: hașișul de pe deget sau kief. Kief este un produs al perișorilor de la suprafața plantei, acel strat alb, păros, ca de zahăr de pe muguri, care protejează plantele de a fi distruse sau devorate de insecte sau animale prin producerea de cantități mari de THC, la un nivel suficient de înalt pentru ca atacatorul să devină prea drogat pentru a mânca întregul copac. După o zi întreagă de muncă, degetele noastre erau acoperite de substanța asta, așa că evident că ajungeam s-o mâncăm. Gustul îmi amintea de oregano – solid, teluric, parfumat, cu o vagă notă amară, perfect pe paste sau pâine.

În anul acela am pierdut una dintre multele găini ale taberei în weekend-ul de Halloween, pentru că unii dintre tipi au vrut neapărat pui la cină. Au luat o găină din țarc, l-au sunat pe tatăl unuia dintre ei ca să afle cum s-o omoare, apoi au apucat-o de cap și l-au învârtit în jurul corpului până când a fost decapitată. Odată ce carnea a fost gătită și suficient de tare ca să nu poată fi mestecată, au înțeles de ce oamenii nu prea mănâncă în general găini.

În ultimii ani, am adăugat noi tradiții, precum petrecerea cu bacon a unui coleg, care deschidea o pungă cu bacon și arunca toate feliile într-o tigaie, ca să le mănânce noaptea târziu, după o zi lungă de cules, de obicei fumat bine. De asemenea, joint-urile de la apus, când la fiecare apus din ultimele săptămâni de lucru rulam câteva, ne lăsam jos tăvile de cules și mergeam undeva sus, cu priveliște, ca să fumăm, bucurându-ne împreună de ultimele fire de lumină ale zilei. La sfârșitul fiecărui sezon, vizitam restaurantul japonez local și ocupam întreaga cameră din spate cu echipa noastră, îndopându-ne cu okonomiyaki, sushi și sashimi, și bând bere Asahi seacă și shot-uri de sake nigori nefiltrat. Asta era masa care ne aducea pe toți împreună, egali, ca prieteni și camarazi, cu o bucurie și un entuziasm împărtășit de toți. Marca începutul și sfârșitul fiecărui sezon – o experiență pe care mă simt foarte recunoscător că am avut-o și că am avut șansa de a trăi în acest mod excentric și delicios.