Film

O regizoare mi-a explicat cum stă treaba cu filmele cu buget mic în România

Filmele făcute cu telefonul i-au făcut pe mulți să creadă că e o democratizare masivă a cinematografiei. D-aia am vrut să văd cât de greu e să faci unul cu buget mic.

de Alex Țibu
18 Iunie 2017, 2:00pm

Fotografie de Răzvan Băltărețu.

Ciorba și faianța sunt, probabil, cele mai uzitate referințe vag hazlii când vine vorba de filme românești. Problema pe care o arată astea două elemente e că statului nu-i pasă de filmele românești. Și aici nu mă refer la oamenii din pozițiile de conducere, că ălora clar nu le pasă de cinematografie, de cetățeni, de încălzirea globală sau de orice altceva în afară de putere.

Probabil că adoptarea unor legi care să ducă cinematografia într-o direcție în care să existe o industrie care să-și merite numele este la fundul listei priorităților. Suntem încă departe de 1920-ul american, așa că am vrut să văd ce faci când vrei să faci filme. Am vorbit cu Iulia Rugină, cineastă, absolventă a UNATC și actualmente doctorandă, despre cum e să faci filme când ești pasionat, nu ai bani și trăiești în România.

Iulia Rugină. Fotografie de Adi Marineci via Facebook

Ea a făcut și „Love Building", despre care s-a zis că e low budget, dar despre care spune că nu-i chiar așa. Iar prin Control N, o asociaţie culturală pe care a fondat-o împreună cu cu Ana Agopian şi Oana Răsuceanu, organizează anul ăsta, în parteneriat cu Franţa, Belgia şi Polonia, un program de scenarii bazat pe subiecte de lungmetraj care se pretează pentru low budget. Timp de opt luni participanţii lucrează pe poveşti care pot fi filmate cu bani foarte puţini, indiferent de ţara din care provin. Au și avut o prezentare a proiectului pe 9 iunie la TIFF și i-au zis proiectului „LIM - Less is More".

VICE: Ai făcut trei lungmetraje şi peste 10 scurtmetraje. Cum ai ajuns aici?
Iulia Rugină: Pare un număr mare, dar dacă te gândeşti că au trecut 15 ani de când am început să le fac, nu e aşa spectaculos. E adevărat că mă arunc în proiecte noi cu entuziasmul omului care se îndrăgosteşte iar şi iar de filmmaking. Mi-a plăcut să le fac pe toate, dar câteodată cred că m-am pripit sau am rămas la un nivel superficial. Deci dacă ar fi să le numărăm pe cele cu adevărat plănuite, muncite şi care m-au bântuit, sunt vreo trei scurtmetraje şi un lung metraj pe care nu l-a văzut încă nimeni.

Îţi faci lucrarea de doctorat despre filme low-budget. Explică puţin despre ce-i vorba.
E un subiect care mă interesează de ceva ani şi pe care am vrut să îl aprofundez cu cercetarea asta din următorii doi. Ce aș vrea să demonstrez în lucrarea mea e că low budget e mai degrabă un concept, o stilistică, un mod aparte de a gândi un film. În ciuda numelui, nu se referă în mod direct la buget, iar asta e destul de logic, pentru că fiecare ţară are costurile ei de producţie şi atunci devine totul foarte relativ.

Adică, dacă ne-am referi strict la o sumă de bani necesară facerii unui film, ce e low budget în America e cea mai mare super producţie în România. Prin urmare, înseamnă altceva și asta aș vrea să descopăr.

Sunt multe exemple de astfel de filme și dacă stai să te gândeşti, totul pleacă de la poveste. Poţi restrânge costurile din start, dacă scrii având în minte un buget limitat. Asta pare că înseamnă: puţine personaje, în general unitate de spațiu și timp şi asumarea unei stilistici. Vezi Blair Witch Project. E filmat cu o cameră foarte slabă calitativ, dar lucrul ăsta e justicat prin poveste şi nu deranjează. Noi vedem doar ce filmează nişte studenţi la film, pe camera aia.

Cum poţi să-ţi finanţezi filmele în România?
Sunt două variante: cu banii tăi sau cu banii altora. Poţi obţine finanţare pentru ele de la Centrul Naţional al Cinematografiei, în urma concursului de proiecte pe care îl organizează de două ori pe an. Mai poţi obţine sprijin privat prin sponsorizări sau în natură (ceea ce mie mi s-a întâmplat), dar nu e foarte simplu. Sau poţi să faci economii și să ai mulţi prieteni dispuşi să te ajute.

Eu am făcut două lungmetraje finanţate exclusiv din surse private: „Love Building" şi „Alt Love Building", produse amândouă de actoriedefilm.ro. Dar apropo de low budget, ele sunt mai degrabă un exemplu de „aşa nu", pentru că un buget mic nu înseamnă să ai în echipă oameni care lucrează gratis sau care mai vin şi cu bani de acasă, să filmezi pe repede înainte într-o disperare că nu termini filmul. Cred că merge o dată, de două ori în cazul meu, dar n-aş mai avea curaj şi tupeu să fac asta a treia oară.

Un film low budget este neapărat un film independent?
Nu. În România filmul independent cred că e definit ca filmul produs din surse private, pentru că aici nu există studiouri care să finanţeze filme, deci nu e vorba despre vreo rebeliune sau vreo opoziție în fața unui sistem. Şi dacă faci un film indepenent, îl faci cu bani de acasă şi dacă îl faci cu bani de acasă, nu o să ai foarte mulți, deci o să aibă un buget mic.

Cu filmele mari românești ne-am lămurit: sunt la festival și, uneori, după un an în cinema. Deci, ce poţi să faci cu filmul după ce l-ai terminat? În afară să îl arăţi rudelor şi prietenilor.
După ce l-au văzut rudele şi prietenii (şi au zis că e genial!), după ce tu însuţi ai zis că e genial, îţi vei dori două lucruri: să îl vadă şi alţii, să spună că e genial. Aşa că ai varianta festivalurilor – oricine poate trimite orice film la orice festival – şi varianta de distribuţie în cinema. Pentru asta îţi trebuie un distribuitor.

Pe platoul de filmare „Love Building". Fotografie de Adi Marineci via Facebook

În cazul scurtmetrajelor, varianta de cinema nu există, iar pe parte de TV din câte ştiu doar HBO difuzează scurtmetraje. Sau poţi să-l pui pe YouTube şi ai scăpat de grijă (chiar dacă nu te umpli de bani și faima s-ar putea să vină mai greu – n.r.).

Ce dificultăţi ai întâmpinat în timpul filmării şi în procesul obţinerii de fonduri?
Pe parte de filmare nu ştiu la care film să mă refer, pentru că au fost multe dificultăţi, diferite de la caz la caz. Dacă le enumăr pe scurt: lipsa banilor, deci puţine zile de filmare, isterie şi compromisuri; vremea (-25 de grade la „Captivi de Crăciun", 40 la „Love Building)". Cea mai tragică mi se pare prima mea experienţă cinematografică, cu filmul din anul întâi (în 2003). Am filmat pe pelicula de 16 mm, cu cinci copii mici, într-o căldură infernală. Peste două săptămâni am văzut materialul. Totul era unscharf (nefocalizat). Totul.

Ne dăduseră o camera defectă de la şcoală. A trebuit să refilmam tot ca să nu îmi pic examenul si să nu mă dea afară din şcoală. Ori, să filmezi de două ori acelaşi film e îngrozitor. Mă rog, dacă o faci la Hollywood a doua oară, ca Haneke cu „Funny Games", merge. Dar eu am făcut-o cu aceiași cinci copii mici, în Sălăjan.

Legat de finanțare de la CNC, cum spuneam, e greu să debutezi. După ce am terminat facultatea, în 2006, nu am reușit să obțin bani la categoria debut pentru filmul meu „Breaking News" așa că, între timp, am filmat „Love Building". Asta m-a împiedicat ulterior să mai particip la debut, pentru că filmul, chiar dacă a fost făcut cum a fost făcut, fără finanțare de la CNC, s-a considerat debut. Așa că m-am trezit în situația de a concura cu „oameni mari".

E intimidant și greu să te bați pe aceiași bani (puțini) cu oameni care au schimbat, de fapt, cinemaul românesc. Dar ce cred că m-a salvat (am obținut în cele din urmă finanțare) a fost că povestea era probabil bună, iar la primul meu film s-au dus să îl vadă și asta a contat în punctarea proiectului meu următor. Până la urmă, ca-n emisiunile alea tâmpite, juriul ar fi zis nu, dar m-a salvat publicul.

Tot legat de finanţare în sistemul de stat, problema e că dacă faci două filme proaste la rând, îţi scad şansele să obţii bani pentru următorul. Ceea ce cred că e firesc măcar în principiu (film prost înseamnă, în accepţiunea CNC, că filmul tău n-a fost selectat la niciun festival, că n-a venit nimeni să îl vadă la cinema şi că n-a vrut nimeni să-l arate la televizor). Cam în situaţia asta sunt eu acum: pentru că am cam dat-o în bară cu filmul de dinainte, iar dacă „Breaking News" e prost, să vezi atunci dificultăţi. Dar mai vorbim într-un an.

Cum stă treaba cu filmul făcut de femei în România? Sunt femeile regizor discriminate?
Eu n-am simţit niciodată vreo discriminare. Deci pentru mine treaba cu filmul făcut de femei stă ca treaba cu filmul făcut de bărbaţi.

Așa, pe final, zi-mi câteva lucruri de care să țină cont cineva care se apucă de treaba asta și nu are bani.
Cred că e important să spui o poveste care contează mult pentru tine, care te emotionează și căreia să îi poți găsi esența. Când ești la început, instinctual e să te sprijini pe o grămadă de artificii: scamatorii tehnice, efecte, locații complicate. Când, de fapt, lucrurile pot fi mult mai simple și să îți permită să te concentrezi pe poveste, pe jocul actorilor, pe emoția din secvențe. Sinceritatea și originalitatea sunt importante.

Nimeni nu vrea să vadă un film ca la Hollywood făcut de tine aici. O dată pentru că nu are nimic special și, apoi, că nu îți va ieși ca la Hollywood, orice ai face. Se simte, de cele mai multe ori, în cum arată filmul final, dacă ţi-ai propus ceva şi n-ai avut bani, deci e de evitat senzaţia de ieftin pe care ţi-o poate da treaba asta.

Apoi cred că ai nevoie de prieteni care să te ajute. Filmul e o muncă de echipă, iar o echipa mânată de pasiune contează câteodată mai mult decât banii pe care (nu) îi ai. Îîn echipa asta mânată de pasiune e bine să fie şi cineaşti profesionişti. Sunt lucruri pe care le faci instinctiv şi care de multe ori funcționează, însă sentimentul ăsta că oricine poate fi cineast e destul de eronat. E nevoie de o grămadă de lucruri. De exemplu să nu crezi că cinemaul începe cu tine. Pentru că a început mai demult, cu alţii, despre care e bine să ştii când porneşti la drum.

Citește mai multe despre filme românești:
Tatăl Fantomă e cel mai bun film românesc pe care l-am văzut

Noul val de faianță în cinematografia românească

Cum arată primul film românesc în care nu se mănâncă ciorbă și chiar râzi la poante