FYI.

This story is over 5 years old.

teatru

Teatru cu iz sângeros

Interviu cu regizoarea Vera Ion, cea cu piesa de teatru horror "Eu şi Cristina".
5.3.12

Sorin Poamă, actorul principal.

Am fost la piesa de teatru horror, Eu şi Cristina. De obicei râd cu lacrimi la filmele de groază, aşa că eram destul de sceptic. Totuși prin muzică, proiecții violente și actorul Sorin Poamă căruia îi plăcea rău rolul de ucigaș în serie, am reușit să intru în atmosferă.

Piesa este despre căderea psihică a unui șmecher de cartier după ce o găsește pe sor-sa, Cristina, bătută, tăiată și desfigurată în fața casei. Pleacă într-o căutare dementă prin tot Bucureștiul alături de un prieten badigard, Dragoş, și sora sa pe care, fără să-și dea seama, o chinuie și o torturează până o distruge prin epuizare. De-a lungul călătoriei șmecherul ucide zeci de oameni, pe unii din suspiciune, pe alții din pură psihoză.

Cristina, victima.

Ce este inedit la piesa asta e c-a reușit să creeze un show alert, chiar frenetic, cu un proiector şi un singur actor care stă pe un scaun, pe scenă. Soundtrack-ul era dubstep şi alterna momentele monotone cu unele tăioase, brutale. Filmul care rula pe proiector era de obicei ceva sângeros: scene de omor din filme horror și animații japoneze sângeroase, plus personajele piesei care ilustrau ceea ce povestea și ceea ce simțea ucigașul.

Am discutat cu regizoarea, Vera Ion, cea care a realizat acestă piesă urbană destul de ciudată. S-a apucat de scris pe la 20 de ani şi, până la  31, a produs și poezie, și teatru, şi film. A creat un workshop de teatru independent, iar în prezent lucrează la unul de scriere creativă şi dramaturgie numit Scrie despre Tine.

Vera Ion, regizor

VICE: Spectacolul a fost genial de bolnav. Cum ți-a venit ideea?

Vera Ion: Totul a început, în Vamă, anul trecut. Niște prieteni îmi povesteau şocaţi la gura cortului de-o scenă violentă la care au fost martori. Am realizat că în perioada aia mai auzisem zeci de întâmplări asemănătoare petrecute în sat.

Mi s-a părut interesantă metoda de teatru cuplat cu film la proiector. O preferi teatrului clasic?

E destul de practicată în spectacolele de teatru, iar în cazul proiectului ăsta, care era foarte ofertant pe imagine, ideea a venit cumva natural. Nu prefer să fac asta, dar în cazul piesei Eu şi Cristina era evident că așa aveam acces direct la poveste, mai ales că ea se întâmplă în spaţii atât de diferite. Personajele se mişcă mult şi asta e mai greu de redat pe scenă. Mi-a plăcut şi ideea de a filma în Bucureşti, pentru că orașul e foarte special. Găseşti tot felul de cadre mişto. De exemplu era unul în care pe un perete scria „moarte Becali”, iar în faţa lui era o femeie în vârstă care se uita suspicioasă în jur.

Cum au fost realizate filmările?

În câteva luni. Am încercat să le dăm un aspect memorialistic, de home movies. Nu a fost complicat. Am luat camera şi am mers pe străzi. Eram foarte „suspecţi”. Sînziana (actriţa care o interpreta pe Cristina) era îmbrăcată ciudat şi, în spatele ei şi a lui Alex Potocean (Dragoş), mergeam trei oameni cu camera de filmat. Nu e o chestie frecventă pe străzile Bucureştiului. Oamenii te privesc cu suspiciune. Sunt cumva sălbatici. La filmările din interior am vrut să surprindem elementele un pic sordide de scară de bloc - ficuşi uscaţi şi lumină chioară. Restul imaginilor sunt filmate în apartamentul meu. Acolo am făcut shootingul sexy cu Cristina în poziţii prin care am parodiat pozele de pe Hi5: pe cuptorul cu microunde, rezemată de biblioteca comunistă, legată de calorifer, pe masa din bucătărie etc.

De ce ucide personajul principal ?

Pentru răzbunare. Este foarte impulsiv. Nu se gândește cum să-și ajute sora, ci cum să o răzbune. Suferă de o formă de autism - este setat 100% pe ce vrea el şi nu se mai reglează pe realitate. De-asta îi provoacă mai multă suferință Cristinei decât i-au cauzat cei care au mutilat-o.

Tot Cristina.

De ce folosește mereu cuțitul? Nu e un pic cam exagerat să înjunghii atâția oameni fără să fii prins?

Înjunghiatul a fost laitmotivul scenelor de violență. Textul e ficţiune. Dacă mi-aş fi propus să scriu pe bune despre un psihopat, aş fi făcut o documentare, iar personajul meu nu s-ar fi plimbat pe stradă înfigând cuţite în oameni. E mai mult un exerciţiu de imaginaţie - ce se întâmplă dacă duci lucrurile la extrem, chiar şi „iubirea” asta de frate?!

Pe lângă sânge au fost şi scene erotice în piesă.

Înțeleg de ce omoara oameni din medii dubioase, dar de ce înjunghia și oameni care nu aveau nicio treabă cu violența, ca hipsterul din Lipscani sau tipii din internet cafe?

Vrem, nu vrem, cu toții avem într-un fel treabă cu violența. Tipii din internet cafe-uri se distrau cu jocuri în care ucideau femei.

Care e rolul lui Dragoș, badigardul?

Personajul e bazat pe un cunoscut de-al meu care e badigard și care se bagă în toate bătăile când aude că iese cu probleme. M-a inspirat și o fază destul de bolnavă din Vamă. Un tip care făcuse scandal în Expirat a fost fugărit de opt badigarzi, pe toată lungimea plajei. În cele din urmă l-au prins și l-au bătut toți până n-a mai stat în picioare.

Dar tot la înjunghiat se ajunge.

Rănile de pe fața Cristinei par foarte autentice. Cum ați realizat efectul de sânge închegat?

Machiajul a fost realizat de make-up artistul Mari Dăscălescu, printr-un proces foarte complicat, care a durat două ore.

Şi sângele curge valuri.

Mashup video Bogdan Marcu.

Tot spectacolul e întunecat. E asta o marcă personală?

Mă încăpăţânez să cred că e doar pentru piesa asta. Mai am un spectacol despre care eu cred că e comedie, dar, la sfârşit, lumea îmi spune: „Bravo, e super, a fost foarte deprimant”, deci e posibil să fie o marcă personală. Din aceeaşi încăpăţânare am anunţat şi Eu şi Cristina ca  fiind comedie. N-am vrut să sperii lumea chiar din materialele de promovare. Românii sunt mai sensibili decât îmi imaginam.

Ce mesaj ai vrut să transmiți publicului?

Piesa e un atac la adresa ipocriziei societății. Oamenii își imaginează că lucruri de genul ăsta se întâmplă doar altora, iar ei sunt scutiți de astfel de probleme atât timp cât nu-și vâră nasul în treaba altora.

Crezi că publicul românesc e gata să accepte ideea că viaţa lor de zi cu zi poate oricând să ia o turnură brutală?

Nu cred că e gata să o accepte. Din reacţiile celor de la spectacol îmi dau seama că publicul românesc suferă de o formă de psihoză similară cu a personajului meu – negarea realităţii.

Ziceau că piesa e prea dură. Eu nu cred asta în contextul imaginilor în care ne mişcăm zilnic. Relaţia dintre personajul principal şi Cristina e mult mai dură decât poveştile sângeroase din care e compusă piesa. E până la urmă povestea unui frate care-şi abuzează psihologic sora până o transformă într-un obiect al anchetei sale nebune. Totuși publicului îi este greu să empatizeze cu un cocalar căruia i-a fost bătută sora în stradă, pentru că realitatea brutală este privită ca ceva de jos, care nu există.