FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Australia îi adăpostește pe refugiați în închisori la capătul lumii

Să ne ferim de refugiați mai rău ca de dracu', îndeamnă guvernul australian.
12.3.13

Numărul tot mai mare de emigranți care caută azil și care nimeresc pe tărâmuri australiene a pus în stare de alertă serviciile de imigrări și a activat politici de detenție ce nu par deloc umane. Cei care sunt prinși că au intrat în țară cu barca, ilegal, sunt trimiși în centre de detenție izolate unde trăiesc în condiții mizerabile. Unii dintre ei au făcut greva foamei sau au încercat să se sinucidă în semn de protest împotriva tratamentului primit, metode care, după cum a declarat prim-ministrul australian Julia Gillard, „nu îi vor duce nicăieri”. O afirmație lipsită de compasiune, dacă nu chiar sadică.

Liderul opoziției, Tony Abbott, are față de acest subiect o atitudine la fel de rea și de două ori mai bizară. Potrivit liderului Partidului Liberal din Australia, nu e „creștinesc” să încerci să intri în țară pe furiș, pentru că dacă îți iei familia cu tine pe o barcă în condiții precare de siguranță, îi supui la riscuri, ceea ce e greșit. N-am mai auzit până acum să fie „greșit” să încerci să fugi de războiul și de opresiunile care au loc în țara ta, dar se pare că mulți australieni care îi condamnă pe refugiați sunt de acord.

Publicitate

Dar de unde vin toate temerile astea? Surprize, surprize – potrivit Pamelei Curr de la Centrul de Refugiați din Australia – e vorba de vechea teamă că refugiații le vor fura australienilor joburile și casele. Pentru că exact așa funcționează emigrarea: cum debarcă un grup de oameni amărâți și persecutați din altă țară, cetățenii țării respective sunt dați afară din propriile case.

Copiii din centrele de detenție.

Din 2007, mai mult de 33 000 de astfel de oameni amărâți au sosit ilegal în Australia cu barca. Oameni din Afganistan, Pakistan, Iran, Irak sau musulmani Rohinga din Burma. În Jakarta sosesc săptămânal cam 300 de oameni, cel mai adesea cu intenția de a scăpa de războiul, teroarea, opresiunea și marginalizarea din țările lor.

Oamenii plătesc mii de dolari – călătorii de pe o barcă afgană au plătit recent 5 500 de dolari fiecare – pentru a fi transportați peste mare, perfect conștienți că își riscă viața. În fiecare săptămână sunt găsite cadavre noi, iar luna trecută au fost găsite în apă 98 de persoane care muriseră de foame și deshidratare în drum spre Australia. Colegii de călătorie nu avuseseră altă opțiune decât să-i arunce în apă, pentru că nu e o idee prea bună să intri ilegal într-o țară cu o barcă plină de cadavre.

ONU a declarat Oceanul Indian cea mai periculoasă întindere de apă din lume pentru oamenii care își părăsesc țara, iar guvernul australian a reintrodus politica detenției refugiaților în luna august a anului trecut, dar se pare că teama de a fi uciși sau persecutați în țările lor natale îi face pe oameni să își asume aceste riscuri imense.

Publicitate

În mod foarte convenabil, centrele de detenție se află în insulele microneziene Nauru și Manus, ceea ce permite guvernului australian să lase refugiații pe mâna guvernelor insulelor – instituții care abia au facilități potrivite pentru a tria cererile refugiaților. Odată ce sunt evacuați din Australia, sunt uitați, nu mai există. Pentru că, prin lege, serviciile de emigrări din Australia pot deține pe oricine cât timp vor, multe persoane au descris lagărele de detenție ca pe o metodă bună de a da un exemplu tuturor refugiaților care călătoresc ilegal.

Un deținut din Nauru care și-a cusut buzele în semn de protest împotriva detenției.

Două sute șaptezeci și șapte de oameni au fost trimiși în Nauru și peste 200 în Manus după ce decizia a fost aprobată anul trecut. Conform spuselor Pamelei – care a fost prezentă în Parlament atunci când s-a luat decizia – nu a existat niciun criteriu de selecție, „oamenii aceștia au fost selectați la întâmplare și aruncați în închisoare fără dreptul la proces.”

Niciun jurnalist nu are voie să viziteze insulele, așa că nu există reportaje despre viața de acolo. Realitatea e că centrele de detenție sunt practic niște închisori situate pe insule tropicale. Pamela m-a pus în legătură prin e-mail cu niște deținuți de pe insule, ca să aflu ce se ântâmplă acolo. Hediye, un refugiat în vârstă de 18 ani care este, momentan, reținut pe insula Manus, mi-a descris cum fiecare zonă rezidențială e înconjurată de garduri, „ca să te poată închide în clădirea în care locuiești când au chef”. Camerele sunt minuscule, fără aer condiționat, cu un mic ventilator, cu paturi suprapuse, două ferestre și o ușă. Deținuții nu au niciun fel de intimitate, se simt expuși non-stop.

Satul de corturi din centrul de detenție din Manus.

Dacă ești burlac și n-ai norocul să primești o astfel de cameră, atunci ești îngrămădit în corturi cu alți 13 oameni. Sună minunat, nu? Și încă mai bine de atât – din cauză că insula e situată la tropice, pe lângă faptul că soarele transformă corturile în niște mini-furnale, uneori ploaia torențială le inundă cu totul. Pamela mi-a spus că o prietenă de-a ei de pe insulă a fost martoră la salvarea unui bărbat care încercase să se sinucidă, după care omul a fost îngrijit într-un cort în care apa era până la genunchi.

Publicitate

Aria, un refugiat iranian de 29 de ani din centrul de detenție din Manus mi-a spus că trăiește „un coșmar care pare să nu se sfârșească niciodată”. Aria a fugit din Iran pentru că voia să cânte la tobe într-o trupă de metal – un gen muzical pe care Iranul îl consideră malefic și prin urmare, nu-l susține sub nicio formă – și s-a gândit că și-ar putea împlini visul în Australia. Acum se teme că atât el cât și alți refugiați își vor irosi tinerețea în închisoare tot așteptând pe insulă.

E de înțeles că perioada de așteptare poate duce la disperare, așa că numărul tentativelor de sinucidere e în creștere. Pe 27 februarie, un bărbat a încercat să se spânzure în Nauru. Pamela mi-a povestit cum a fost găsit și salvat în ultima clipă. A fost transferat la spitalul psihiatric din Brisbane și „cum s-a pus pe picioare, guvernul l-a îmbarcat în avion și l-a trimis acasă – e îngrozitor.”

Un desen al Melikăi (10 ani), care e reținută la centrul de detenție din Manus, trimisă autorului prin Pamela Curr. Numărul Melikăi e „BLL23”. Toți oamenii care sosesc cu barca sunt înregistrați cu primele trei litere ale numelui bărcii în care au sosit și un număr, o altă metodă de a dezumaniza deținuții.

Condițiile de pe insulă se înrăutățesc pe zi ce trece. Rezervele de apă sunt în scădere, ceea ce înseamnă că oamenii sunt nevoiți să reziste zile-n șir fără dușuri și fără toalete funcționale. Asta e cireașa din vârful tortului de căcat. Și ca și cum șapte zile fără apă n-ar fi de ajuns, curentul cade „cel puțin opt ore pe săptămână.”

Publicitate

Sute de deținuți de pe insule îi scriu încontinuu guvernului australian, rugându-l „să nu ne distrugă viețile și să ne facă să înnebunim” pentru că „preferăm să murim decât să locuim în Nauru”. Hemat și Khadijeh, un tânăr cuplu curd care încerca să scape din Iran și a ajuns în Manus, a confirmat asta. Mi-au spus: „Suntem la capătul lumii. Asta nu e viață. Mai bine mori decât să trăiești așa.”

Un raport ONU despre condițiile de trai de pe insula Nauru a confirmat că „întârzierile continue și confuzia existentă în procesul de triere vor avea un impact semnificativ asupra sănătății mintale și fizice a deținuților”. Un raport similar despre insula Manus confirma erorile din procesul de transfer și de triere a deținuților și declara că centrul de detenție încalcă grav drepturile omului.

Un alt desen de-al Melikăi.

Acum se încearcă introducerea unor noi legi în parlamentul australian, legi care caută să se asigure că refugiații nu vor avea drept de muncă dacă reușesc să rămână în Australia. E o politică dură, recunoaște Ministrul Mediului Tony Burke, dar „Australia nu vrea să mai vadă refugiați înecați”.

Noua legislație înseamnă că orice refugiat care caută azil și care ajunge la țărm va fi tratat exact la fel ca și cei care sunt prinși pe mare. Nu vor avea drept de muncă și ar putea fi trimiși oricând într-unul din centrele de detenție.

Guvernul australian a publicat anul trecut niște statistici care evidențiau faptul că nouăzeci la sută dintre cazurile procesate concluzionau că persoane care căutau azil erau refugiate și nu oameni cu cazier. Atunci de ce să fie tratați ca niște pușcăriași în loc să li se ofere asistență? Deși șansele la o viață mai bună în Australia sunt aproape inexistente, bărcile cu refugiați continuă să vină zilnic. Din păcate, politicienii australieni au ca prioritate obținerea de voturi, și nu umanitatea și moralitatea.

Așa cum mi-a spus Zohreh Yousefian, un refugiat din Iran reținut pe Manus: Eu și cu fratele meu ne-am riscat viețile penru a avea libertate, siguranță și pace. „Țineți minte că sunt om ca și voi și am dreptul să trăiesc liber în viața asta scurtă pe care o avem.” Din păcate pentru Zohreh și sutele de alți refugiați care încearcă să-și construiască o viață mai bună în Australia, guvernul face tot posibilul să se asigure că nu vor reuși niciodată.

Urmăriți-o pe Sascha pe Twitter: @SaschaKouvelis

Traducere: Oana Maria Zaharia