Săptămâna trecută, marca japoneză Sacai a scos pe piață tricourile New York Times din colecția lor bărbătească pentru toamna anului 2018, cu un text din campania ziarului „Truth is” printat pe un tricou (300 de dolari) și un hanorac (420 de dolari). Într-un comunicat de presă, brandul a specificat că designerul „Chitose Abe a explorat noțiunea de adevăr, percepție și întâietatea autenticității” în colecție și că această „colaborare este o parte din contractul de licență dintre Sacai și The New York Times Company.”
Publicitate
Washington Examiner a numit-o „cea mai ambițioasă, dacă nu cea mai ridicolă tranziție din toate timpurile” (de ce este „ambițios” să printezi cuvinte pe un tricou nu s-a specificat). Mediaite a scris, în cea mai dubioasă introducere, „Ești băiețaș al modei care vrea de asemenea să lupte împotriva încercării administrației Trump de a distruge adevărul? Stai liniștit, frate, New York Times îți vine-ntâmpinare.” Chiar și prietenii noștri de la Vice.com au făcut mișto de tricou: „New York Times te invită să lupți împotriva știrilor false cu tricoul ăsta de 300 de dolari.”Ca de obicei, toți se înșală, iar eu am dreptate. Glumesc! Dar să lămurim unele lucruri: în primul rând mai mulți producători de haine și tricouri îți vor spune că e o diferență majoră între un „contract de licență” și o colaborare, deși Sacai pare că a tot sucit cuvintele astea în comunicatul de presă. Într-o colaborare, cum ar fi colecția Louis Vuitton x Supreme, ambele branduri sunt implicate în viziunea și execuția produsului; este o acțiune creativă și un parteneriat care, în mod ideal, împinge ambele tabere să exploreze și să inventeze. Supreme a avut nevoie de susținerea Louis Vuitton ca să facă un geamantan de 57 000 de dolari, Louis Vuitton a avut nevoie de credibilitatea stilului Supreme ca să facă un tricou „rar”.
Un contract de licență, pe de altă parte, e mai degrabă un contract profesional: o entitate își dă acordul, sub anumite clauze, și pentru o anumită sumă de bani, să permită celeilalte părți să-i folosească imaginea, numele brandului sau marca. New York Times, cu alte cuvinte, nu a „colaborat” cu Sacai, deoarece ziarul nu a avut nicio contribuție creativă asupra hainelor. Munca lor deja era făcută când Sacai i-a contactat. Însă ce e notabil e că nu poți cumpăra tricoul de pe magazinul online New York Times; nu-ți vine ca o sacoșă New Yorker, împreună cu abonamentul tău. (Acum că suntem la subiectul despre calitatea produselor media, aș vrea să adaug că sacoșa New Yorker este superficială; poate ar trebui să colaboreze cu Mansur Gavriel.) Cu alte cuvinte: New York Times nu ar trebui trași la răspundere pentru, după cum a spus Gizmodo pe Twitter, „încercarea de scăpa de stereotipul că jurnaliștii sunt elitiști” și ratarea ei.Dar nici Sacai. Colecția în care a apărut – în ianuarie anul trecut, la Săptămâna Modei Masculine de la Paris – oferă tricoului oarecum mai mult context, deși în mod curios, cei care s-au împotrivit lui nu au cercetat să vadă trecutul brandului sau cum a fost purtat pe podium. Sacai, care este creația croitorului minune japonez Chitose Abe și apare în Paris, este despre mariajul dintre țesături neașteptate și siluete, și elementul surprizei elegante. Probabil că mintea ta se îndreaptă aici spre metaforă – ar trebui un slogan de ziar pe un triocu al unui creator de modă japonez să fie un mariaj de „țesături” neașteptate? – dar nu prea merge așa. Creațiile lui Abe sunt mai mult despre comunitate, conversație și curiozitate: dacă te uiți la hainele Sacai în viața reală, te entuziasmezi când încerci să-ți dai seama cum ce pare inițial a fi un pulover de lână este de fapt (de asemenea) o rochie delicată din mătase. Dacă porți o creație Sacai, oamenii te vor întreba cu siguranță despre ea. După cum a scris Sarah Mower în recenzia sa despre colecție pentru Vogue.com, „Chitose Abe nu este un designer politic sau unul care încearcă să facă o declarație fără nicio exagerare… În cele din urmă, totuși, a folosit momentul cu presa ca să vorbească despre armonia interculturală și ți-ai dat seama de ce a pus problema abia acum. Abe a pus de asemenea pe podium un tricou și un hanorac din lână inscripționate cu sloganul Adevărul…. de la New York Times.”Dar cel mai important, după cum am și scris pe tărâmul suferinței spirituale cunoscut și ca platforma socială, Twitter: „Imaginează-ți că industria modei încearcă să distrugă stereotipul că jurnaliștii sunt elitiști”. Industria modei iubește o atitudine politică, dar instituția de la mode e mult mai puternică în rolul de oglindă decât ca un agent pentru schimbare. De fapt, asta este superputerea modei în zona asta: figurile din industrie ar fi putut să fie vehement împotriva lui Trump, dar domnia estetică dinaintea alegerilor a fost despre proporțiile ymense – pardon, imense – ale Vetements și excesului de la Gucci. Când podiumurile din Paris își imaginează că suntem îngrijorați în privința știrilor false, ei vizualizează un tricou de 300 de dolari. Iau reputația elitistă de care nu se poate debarasa industria media, și ne-o trimit înapoi ca pe o privire dură. Moda ne arată ce ne dorim, și ne dezvăluie că asta este adesea în contradicție cu ce vrem.Articolul a apărut inițial pe VICE US.