Povestea lui AlpacaLegion, vloggerul român care gândește în culori și imagini

Povestea lui Alex Daragiu sau cum îl cunosc youtuberii, AlpacaLegion, e puțin diferită față de a celorlalți vloggeri români care participă la emisiunea Viața bate vlogul. După ce Miru a povestit despre problema ei cu legalele în timpul liceului și Levin mi-a vorbit despre tatăl său alcoolic, a venit rândul lui Alex să dezvăluie cum, în școala generală, și-a dat seama că nu poate învăța la nicio materie fără ajutorul imaginilor.

Alex Daragiu se descrie ca fiind un simplu băiat din Vâlcea, care a ajuns în București și care încearcă să spună tot ce are în cap, într-un fel în care lumea să-l înțeleagă. Alpaca e doar un Alex mai volubil pe internet, dar care a ajuns la peste 250 de mii de subscriberi.

E în al doilea an la Facultatea de Jurnalism și are un mod de a gândi mai special: nu poate reține lucruri decât prin imagini și culori. Adică, prin asocierea lor cu întreg mediu înconjurător. Sună bizar, nu? Tocmai d-asta am stat de vorbă, ca să înțeleg mai bine cum se vede lumea prin ochii lui.

VICE: Cum erai în copilărie?
Alpaca: Timid, îmi era foarte greu să mă integrez. Niciodată nu mă simțeam parte din ceva și de obicei grupulețele din care făceam parte erau foarte restrânse sau separate. Nu făceam niciodată ce făcea toată lumea, dacă toată lumea juca fotbal, eu jucam ping-pong.

Cum te-ai apucat de vlogging?
Din greșeală. Pe vremea respectivă, Youtube-ul era la început și nu exista ideea de a fi vlogger, iar eu foloseam contul ca pe o platformă de video share. Pentru că nu-mi venea neapărat să interacționez cu oamenii față-n față, am început să fac parodii la jocurile pe care le practicam noi în clasă. Pe atunci era popular League of Legends și am făcut o parodie care a ajuns la aproape jumătate de milion de vizualizări, iar eu l-am pus pe Youtube doar pentru colegii mei. Era obligatoriu să pun un nume, că altfel nu puteam să-mi fac cont, și nu m-am gândit prea mult, un prieten m-a întrebat ce animal îmi place și așa a apărut AlpacaLegion. Nici nu-mi imaginam că o să ajung la atâția subscriberi, voiam doar să se uite cei din clasă, chiar dacă 90% din colegi credeau că e penibil ce făceam.

Cum ți se pare că ai evoluat?
Am crescut, iar ideile în sine au crescut cu mine și acum probabil fac glume un pic mai inteligente decât atunci. Ce făceam atunci poate nu mi-ar mai plăcea acum sau n-aș mai face, dar știu sigur că atunci mi-a plăcut.

Despre ce-o să vorbești în episodul de la Viața bate vlogul?
O să vorbesc în principiu despre modul în care gândesc. La grădiniță desenam foarte mult, nu știam să scriu sau să citesc. Educatoarea mă punea să desenez, când voia să-i explic ceva, dar nu-mi spunea de ce să fac asta. Nu știu dacă și-a dat seama cum gândesc sau a fost noroc. Am început să desenez literele ca să țin minte cum arată. Mi-am dat seama că e ciudat când eu nu aveam propriul scris. M-am împrietenit cu un coleg și, când el scria un text, făceam literele exact ca el. Am învățat să scriu alfabetul după el, le-am ținut minte ca pe niște poze. La tablă nu puteam scrie pentru că nu aveam după cine să mă iau și am rămas cu obiceiul să-mi scriu chestii pe mână. Până în clasa a treia, îmi scriam și numele constant greșit, aveam copiuțe cu asta.

Nici acum nu am un stil al meu de a scrie, îl tot schimb involuntar. Nici nu știam cui să-i explic, dacă povesteam cuiva ori ieșea cu batjocură, ori era degeaba, că oricum nu mă ajuta.

Știu că te folosești foarte mult de culori pentru diverse asocieri. Cum faci asta?
Nu știu cum te gândești tu la unu ca cifră, dar la mine, ca să ajung la unu, trebuie să trec printr-o serie de culori. Spre exemplu, unu e roșu. Dar sunt nuanțe și game de culori pentru fiecare. Sunt milioane de nuanțe de roșu la mine în cap. Când făceam exerciții, eu corelam ecuația de gradul doi cu galben și toate formulele legate de ecuația aia aveau nuanțe de galben. Dacă vedeam ecuația în sine și o luam ca pe scris, nu o înțelegeam, dar dacă o vedeam ca poză, o atribuiam la o culoare și-o băgam mai departe în ce știam eu despre chestia aia.

Atribui culori și oamenilor?
Da, în funcție de temperament, fiecare persoană are o culoare. Dacă cineva e un albastru deschis, altcineva poate fi tot albastru, dar altă nuanță. E foarte ramificat, ca și cum ai avea o hartă mare. Prietenul ăla explicându-mi cum înțelege el, am ajuns să pot simula partea asta de gândire normală, dar mă ajută și cealaltă. Dacă poezia n-are o imagine lângă, nu reușesc s-o țin minte. În loc de cuvinte, pot folosi și figuri geometrice.

Ți s-a întâmplat să povestești cuiva și să-și bată joc de tine?
Nu am intrat în detalii cu nimeni, în afară de prietenul ăla. Restul știau doar că am note proaste, că nu merg la meditații și că sunt timid. Unii numesc asta dislexie sau autism, dar eu n-am nicio legătură sau nu știu dacă am, nu m-am informat niciodată și nu pentru că nu-mi pasă.

De ce n-ai încercat să te informezi?
M-am informat minimalist. Când eram mic nu aveam internet, deci trebuia doar să întreb oameni, iar asta nu era o alternativă ok. Mai târziu, n-am căutat neapărat ca o problemă, ci am căutat rezolvări digitale la ce făceam eu pe hârtie. Practic, am încercat să găsesc moduri digitale de a simplifica orice făceam eu manual. Când lumea folosea word-ul, eu făceam aceleași lucruri, dar în Photoshop.

Există un fenomen numit Sinestezie, crezi că ce ți se întâmplă ție ar fi o formă a ei?
Se aseamănă. Dar nu cred că, dacă mă pui pe mine lângă un băiat care are sintestezie și ne uităm la aceeași chestie, o să avem aceeași părere. Poate doar modul de gândire, dar rezultatul va fi diferit datorită lucrurilor care ni s-au întâmplat pe parcursul vieții și pe care fiecare le-a înțeles altfel.

Ai vorbit cu părinții tăi despre asta?
Nu cred că i-am explicat vreodată mamei ce-am în cap. Toți colegii mergeau la meditații la același prof și toți înțelegeau, iar eu nu. Mă simțeam prost să-i pun problema mamei pentru că nu puteam să-i zic ceva din care nu putea reieși un răspuns sau o soluție. În afară de să învăț imagine cu imagine sau vizual tot, n-aveam altceva să fac.

Ai încercat să vorbești cu un psiholog?
Am fost la cel de la școală, m-a dus diriginta, n-am idee de ce, probabil a vorbit cu mama. Nu s-a legat de vreun mod de gândire, pur și simplu am vorbit cu el o oră despre viață și mult despre partea cu timiditatea. Cred că voia să afle de ce sunt timid și cumva prin asta să ajungă la ceva, dar n-a ieșit nimic. Nu prea există un mod exact de a explica cum gândesc, în afară de gândire în poze. Dar la asta de obicei primesc răspunsuri ca „ai gândire vizuală” și la asta se rezumă tot.

Ai avut momente și la facultate când treaba asta te-a ajutat?
Da, la toate examenele aveam un teanc de texte de învățat. Eu îmi trăgeam la xerox tot și pe fiecare pagină coloram într-un fel să țin minte. Dacă erau propoziții care semănau între ele, le dădeam un semn, un triunghi sau ceva să-mi amintească, făceam sketch-uri la anumite povești sau îmi desenam pe mână.

La agățat te-a ajutat?
Într-un fel, partea cu desenul, nu cea cu gânditul. Majoritatea cadourilor au fost portrete, desene sau lucruri handmade. Era o fată căreia îi plăceau foarte mult lalelele, i-am făcut una din lemn și dintr-un ou. Sper că încă o mai are.

Îți amintești vreun moment când te-ai simțit aiurea din cauza gândirii tale?
Țin minte că singura dată când am plâns a fost în a 8-a, la un test de matematică, când nu înțelegeam de ce nu înțeleg. Puteam s-o copiez de la alții, dar mă oftica foarte tare că nu înțelegeam sensul lor, mi se părea mai logic să fie altfel rezolvarea. Am plâns pentru că o colegă l-a făcut din prima, iar eu nu reușeam.

Dacă există în România tineri care gândesc asemănător, ce le-ai zice?
Că nu e o problemă și nu e un minus. E o chestie în plus pe care poate mult timp n-am vrut-o doar pentru că probabil ar fi fost mai simplu. Să caute moduri de a înțelege și a o folosi, nu moduri de a scăpa de ea pentru că nu se întâmplă. În timp, o să te ajute pentru că îți antrenezi creierul și lucrul ăsta te face unic. Nu să te gândești că vai, ce ai tu și n-au alții, ci să-i ajuți prin asta pe alții.

Ce-ai vrea să faci pe viitor?
Vlogul e un mod de a-mi lua tot ce-am în cap și de a pune într-un mod, în primul rând, din care să înțeleg. Când am făcut parodiile animate, nu erau profi sau cele mai bune animații, pe mine m-a ajutat să-mi explic chestii. Dacă eu am o problemă și o desenez, o expun în afara capului, ca să pot s-o văd, nu pot să o înțeleg. Mi-ar plăcea să fac animații pe viitor, dar nu neapărat pentru că mă definește, ci că mă ajută și cred că i-ar ajuta și pe alții. La început, îl consideram ca un tratament pentru mine, să înțeleg eu chestii. După care am realizat că nu numai eu înțeleg mult mai bine dacă un lucru are și poze lângă.

De ce te-ai hotărât acum să te deschizi oamenilor?
Cred că acum l-am înțeles și nu mi se mai pare o chestie rea. Pot prin asta să ajut într-un fel sau altu mai mulți oameni. Dacă din povestea asta, poate câțiva care trec prin aceleași lucruri, reușesc să facă ceva util.

Poți urmări serialul „Viața bate vlogul” pe PRO TV.

Poți s-o urmărești pe Alexa care încearcă să fie amuzantă pe pagina ei de Facebook (aici) și sentimentală pe blogul ei, „O Mărie” (aici).