Ce poate face România ca să nu mai moară copiii de rujeolă și meningită

De trei ani încoace, România se confruntă cu una dintre cele mai grave epidemii de rujeolă din Europa, cu un bilanț de peste 15 mii de cazuri înregistrate și 59 de decese. De altfel, rujeola nu este doar o problemă locală, ci una europeană. Potrivit unui raport recent al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), peste 34 de mii de europeni s-au îmbolnăvit în doar primele două luni ale lui 2019. Aceștia provin din 42 de state, iar cele mai multe victime ale virusului au fost înregistrate în Ucraina, România și Albania. Da, în liga asta jucăm.

Însă, asta nu înseamnă că-i doar o problemă a țărilor de mâna a doua din Europa, chiar dacă Dragnea e supărat pe adevărul ăsta. Conform unei analize The Guardian, fenomenul se răspândește cu rapiditate pe tot continentul. În România, situația e generată atât din cauza mișcării anti-vaccin, cât și de probleme sistemice, precum lipsa accesului la servicii medicale, sărăcie, încredere scăzută în sistemul medical și lipsa unor campanii serioase de informare pe tema asta.

În Europa, din cauza informațiilor false răspândite prin social media, dar și din cauza propagandei răspândite de politicieni „anti-establishment” în țări precum Franța sau Italia, tot mai mulți părinți ajung să dea skip vaccinării, fapt ce afectează imunitatea de grup a populației (OMS recomandă imunizarea a cel puțin 95% din copii pentru evitarea epidemiilor).

Pe fondul acestui fenomen, tot mai multe țări europene au impus vaccinarea obligatorie a copiilor sau sunt pe cale s-o facă, vezi cazul Germaniei, al cărei guvern a propus o astfel de lege chiar la începutul acestei luni. Un demers similar există și-n România de aproximativ doi ani: proiectul a fost elaborat de Ministerul Sănătății, a primit aprobarea Guvernului, a trecut de Senat, dar de un an stă blocat în comisiile Camerei Deputaților, unde diverși PSD-iști încearcă s-o castreze prin amendamente.

Printre prevederile proiectului se numără obligativitatea vaccinării copiilor cu vaccinurile prevăzute în Calendarul Național de Vaccinare, posibilitatea ca părinții care refuză să fie amendați, dar și interzicerea accesului unui copil nevaccinat în comunitate - grădiniță, școală - în cazul unei epidemii. O măsură care stârnește însă reacții controversate, având în vedere că ar periclita dreptul copilului la educație.

Cum majoritatea parlamentară e preocupată momentan să-i salveze fundul lui Dragnea de pușcărie, România mai are de așteptat până va avea o lege a vaccinării obligatorii, într-o formă sau alta. Până atunci, însă, am analizat impactul legilor de acest tip la nivel european, să văd cât de eficiente sunt în creșterea imunității de grup și stoparea epidemiilor, dar și ce contraargumente pot apărea.

În Europa, există 11 țări în care vaccinarea e obligatorie pentru cel puțin una dintre următoarele boli: difterie, tetanos, pertussis (tuse convulsivă), hepatita B, poliomielită, haemophilus influenzae de tip B (bacterie care poate cauza pneumonie, meningită și otită la copii și nou-născuți), rujeolă, oreion, rubeolă și varicelă.

În Letonia și Italia, toate cele zece vaccinuri sunt obligatorii, iar în Franța a fost adăugat pe listă și cel împotriva infecțiilor meningococice. În Belgia e obligatoriu doar cel împotriva poliomielitei; în Bulgaria, Croația și Slovaica nouă-s obligatorii, doar varicela e lăsată p-afară; în Cehia sunt tot nouă, iar pentru varicelă e doar recomandat; în Ungaria opt sunt obligatorii, pentru tetanos e doar recomandat, iar pentru varicelă nu e; în Grecia doar patru-s obligatorii: pentru difterie, tetanos, tuse convulsivă și hepatita B, iar în Polonia-s nouă, în timp ce vaccinul împotriva varicelei e recomandat doar anumitor grupuri de oameni.

În Italia vaccinarea e obligatorie pentru toate cele zece boli. Mai precis, copiii între zero și șase ani pot fi excluși din creșe sau grădinițe dacă părinții nu dovedesc că-s vaccinați, în timp ce părinții copiilor cu vârste cuprinse în șase și 16 ani riscă să fie amendați pentru aceeași faptă. Măsura a fost adoptată recent, prin legea 119/2017, după cinci ani în care gradul de imunizare a populației scăzuse foarte mult la nivel național: de pildă, conform revistei Nature, între 2011 și 2015, nivelul de vaccinare împotriva rujeolei scăzuse cu 5,3%. Cazurile de rujeolă s-au înmulțit rapid, astfel că, în 2017, conform unui clasament OMS, Italia ajunsese pe locul șase mondial în această privință, luând fața unor țări mult mai sărace, precum Bangladesh sau Republica Democrată Congo.

Potrivit aceluiași articol Nature, înainte de a face vaccinarea obligatorie la nivel național, în Italia au fost încercate și metode alternative de creștere a gradului de imunizare. În 2007, în regiunea Veneto (nord-estul Italiei), autoritățile au investit mult în campanii de prevenție și educație pentru sănătate, dar rezultate au fost dezamăgitoare.

De exemplu, între 2006 și 2016, gradul de vaccinare a copiilor împotriva poliomielitei a scăzut cu 5,2% în regiune. La nivel național, scăderea din aceeași perioadă a fost de „doar” 3,3%.

Așadar, situația din Italia era cel puțin disperată când autoritățile au hotărât imunizarea obligatorie. Dar în scurt timp, legea a început să dea roade. În ianuarie 2018, autoritățile raportau că, în cinci regiuni ale țării, aproape 30% din copiii nevaccinați născuți între 2011 și 2015 fuseseră imunizați odată cu intrarea în vigoare a legii. Așadar, rezultatele păreau promițătoare.

Fast-forward șase luni mai târziu, în Italia au loc alegeri, iar după multe negocieri, la guvernare se instalează o coaliție populistă formată din Mișcarea Cinci Stele și Liga Nordului. Ambele partide-s populate de anti-vacciniști sau, cel puțin, de politicieni dispuși să facă pe plac electoratului anti-vaccinist. Așadar, nimeni nu s-a mirat când, în august anul trecut, coaliția a încercat să îmblânzească legea prin eliminarea cerinței ca părinții să prezinte dovada vaccinării la înscrierea copiilor în creșe sau grădinițe. Câteva luni mai târziu, pe fondul criticilor și presiunilor venite din partea autorităților locale și a comunității științifice, dar și a epidemiei de rujeolă, populiștii au dat înapoi, iar Ministerul Sănătății a cerut vaccinarea a opt sute de mii de nou-născuți, copii și tineri adulți împotriva rujeolei.

În aprilie anul acesta, discuțiile despre castrarea legii au fost reluate, după ce pragul de vaccinare a 95% din populație a fost atins, potrivit Ministerului Sănătății. Cel mai des invocat argument în favoarea acestei îndulciri a legislației este accesul neîngrădit la educație. După ce sute de copii au fost trimiși la plimbare de grădinițe și creșe din cauza nevaccinării, Matteo Salvini, unul dintre liderii coaliției, a susținut că nu vrea ca-n Italia să existe copii „de serie B”, cărora le este refuzat dreptul la educație.

În Letonia, vaccinarea obligatorie este înțeleasă puțin altfel. Legea spune că e responsabilitatea instituțiilor statului să se asigure că populația e vaccinată și că imunitatea de grup nu e afectată. Tu, cetățeanul de rând, poți refuza să-ți vaccinezi copilul, dar trebuie s-o faci în scris, cu semnătură, după ce doctorul ți-a explicat care sunt consecințele medicale ale deciziei. Totodată, legea letonă prevede că e datoria șefilor unităților de învățământ să verifice dacă minorii care intră pe poarta instituțiilor pe care le conduc au fost imunizați sau nu.

Totuși, legea nu-i împiedică pe copiii nevaccinați să participe la cursuri. Așadar, vaccinarea e teoretic obligatorie, dar poți refuza și nu există consecințe legale pentru refuz. Din fericire, țara baltică stă bine la capitolul imunizare și fără sancțiuni drastice, astfel că, potrivit unui studiu din 2018, peste 95% dintre copiii țării au fost vaccinați împotriva principalelor boli infecțioase.

Trebuie să ții cont de un aspect însă: un raport al Comisiei Europene din 2018 spunea că Letonia se numără printre cele mai sceptice țări ale UE în privința eficienței și siguranței vaccinurilor, alături de Franța și Bulgaria, alte două țări în care vaccinarea e obligatorie.

La finele lui 2017, legiuitorii francezi au mărit numărul vaccinurilor obligatori de la trei (împotriva difteriei, tetanosului și poliomielitei) la 11. Noua lege se aplică tuturor copiilor născuți după 1 ianuarie 2018. Părinții care nu se conformează nu riscă amenzi, dar copiii lor nu vor fi primiți mai târziu în creșe, grădinițe sau școli. Sunt admise excepții, dar doar de natură medicală: pe românește, nu interesează pe nimeni dacă refuzi să-ți vaccinezi copilul din motive de conștiință - religioase sau ideologice, legea rămâne aceeași.

Măsura a fost luată, la fel ca-n Italia, după ani buni în care rata de vaccinare a copiilor împotriva anumitor boli infecțioase scăzuse cu mult sub 95%. De altfel, potrivit unui studiu publicat în Eurosurveillance (jurnal medical fondat cu sprijinul Comisiei Europene), între 2008 și 2012 a existat o epidemie majoră de rujeolă, cu 40 de mii de cazuri și zece decese înregistrate. O nouă „mini-epidemie” a izbucnit apoi în 2017, fiind înregistrate 1 800 de îmbolnăviri și două decese: un adolescent nevaccinat și un tânăr adult la fel de nevaccinat.

Bilanțul infecțiilor meningococice grupa C (cauzează meningită, adică inflamarea țesutului din jurul creierului) e și mai grav, cu peste o sută de decese. De aici decizia autorităților de a adăuga și vaccinul antimeningococic grupa C pe lista celor obligatorii.

Noile măsuri sunt temporare și au rolul de a crește încrederea cetățenilor în beneficiile vaccinării, spun autoritățile, iar în paralel a fost lansată și o campanie masivă de informare pe această temă (vezi lansarea site-ului guvernamental Vaccination Info Service). Și oricât de criticată ar fi fost măsura, inclusiv de adepții vaccinării, vaccinurile obligatorii (vezi cele trei menționate mai sus) au înregistrat mereu o rată bună de administrare în Franța. A mers pentru difterie, tetanos și poliomielită - în ciuda neîncrederii populației, a mișcării anti-vacciniste și a populiștilor precum Marine Le Pen - de ce nu ar funcționa tactica și în cazul celor opt vaccinuri adăugate pe lista celor obligatorii? Cel puțin așa și-au pus pus problema autoritățile și experții francezi, rămâne de văzut cât de multă dreptate au avut.

Argumentele populiștilor ca Salvini sau Le Pen pot părea rezonabile, dacă privești problema strict din perspectiva dreptului la educație și de a alege ce consideri tu că-i mai bine pentru copilul tău (mă rog, e foarte discutabil dacă părintele știe mereu ce-i mai bine, mai ales în țări unde bătaia e considerată ruptă din Rai).

În schimb, susținătorii obligativității din toată Europa - doctori, oameni de știință, ONG-uri specializate - privesc situația din perspectiva binelui general și a sănătății publice: mai bine suferă câțiva copii ai căror părinți refuză să-i vaccineze, decât să sufere majoritatea, din cauza rujeolei (sau mai rău, din cauza reapariției unor boli mai grave, precum poliomielita).

Apoi mai sunt cei care se situează undeva la mijloc, care susțin importanța vaccinării, dar cred că cea mai bună abordare nu este coerciția, ci informarea publicului și o mai bună comunicare între autorități, doctori și părinți.

Într-o țară atât de pesimistă în privința sistemului medical, mi-e greu să-mi imaginez că o campanie de informare ar avea succes, dar și că statul român ar fi în stare să aplice eficient o lege a vaccinării obligatorii. Oricum, momentan par că nici nu știu cum s-o formuleze și ce vor mai precis de la ea. Acum o săptămână, ministrul Sănătății declara la Țăndărei (cea mai mică rată a vaccinării din România) că încă „există discuții legate de obligativitate” și că momentan se dorește doar obligativitatea informării, orice ar însemna asta.

„Deocamdată, noi susţinem obligativitatea informării. (…) În România, aşteptăm finalizarea acestor discuţii privind obligativitatea informării sau obligativitatea vaccinării şi aprobarea Legii vaccinării. Cred că o vom avea foarte curând.”

Între timp, Olivia Steer militează adună adepți anti-vaxxeri, iar MS și Agenția Națională a Medicamentului (ANM) sunt încă departe de o comunicare transparentă și directă cu cetățenii despre vaccinuri, importanța și efectele lor.