A apărut filmul care-ți arată cum a marcat Dallas viețile românilor

Dacă crezi că filmul românesc nu se reduce la cadre statice de 20 de minute și discuții interminabile, preferabil la masa din bucătărie, ba îți mai și place să fii la curent cu ceea ce se produce în domeniu, vei avea o surpriză destul de mare când vei vedea Hotel Dallas. Producția, o combinație de documentar și film de ficțiune, e regizată de cuplul de artiști Livia Ungur și Sherng-Lee Huang și tocmai a fost prezentată la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

Livia este româncă, dar a emigrat în SUA la 24 de ani pentru a studia arta. Acolo l-a cunoscut pe americanul Sherng-Lee acolo, și tot acolo au început să colaboreze la diverse proiecte artistice. Iar colaborarea asta a decurs atât de bine, încât s-au și căsătorit.

Hotel Dallas e primul lor lungmetraj și e foarte posibil să gâdile intens nostalgia celor care-și amintesc cum, în primii ani după Revoluție, străzile orașelor din România se goleau efectiv când se făcea ora la care era difuzat serialul Dallas. Și ca efectul ăsta nostalgic să fie complet, ar trebui să-ți spun și că Patrick Duffy, actorul care-l interpreta în Dallas pe Bobby (da, ăla care dispare câteva zeci de episoade, de crezi că a murit, și apoi îți dai seama că totul fusese visul cuiva) apare în filmul cuplului Ungur-Huang.

M-am întâlnit cu Livia la Berlinale 2016 și am vorbit despre efectul pe care serialul Dallas l-a avut asupra sa, despre cum poți realiza un film cu bani puțini și despre cum e să fii nevoită să-ți părăsești țara, ca să-ți poți urma visul.

VICE: Una dintre poveștile din filmul tău este aceea despre cum ți-a influențat viața Dallas-ul. Care sunt primele tale amintiri și imagini legate de acest serial?
Livia Ungur: Pe vremurile acelea, în anii 80, aveam televizor alb-negru, iar tatăl meu instalase un panou de sticlă colorată în fața televizorului, cum era moda atunci, în încercarea de a-l face „color". Îmi amintesc zgârie-norii de sticlă din genericul serialului în care se reflecta peisajul înconjurător. Era un contrast șocant între aceste imagini și Galați, unde am crescut eu într-un bloc de beton. Abia când am ajuns la New York, în 2004, am văzut, în sfârșit, zgârie-nori „pe viu".

Apropo de asta, cu diferențele sociale dintre serial și realitatea din România, mi-a plăcut clipul în care Larry Hagman povestește că a întâlnit un român care i-a mulțumit pentru faptul că a salvat România din comunism.
E fantastic, pentru că el spune, de fapt, „Îți multumesc, J.R.!". Deci nu-i mulțumește lui Larry Hagman, ci personajului fictiv pe care Larry Hagman îl joacă în Dallas.

Însă personajul masculin principal din filmul tău nu e J.R., e Bobby! De ce personajul pozitiv din Dallas?
Îl avem și pe „J.R." în film, reprezentat de Ilie Alexandru, oligarhul care a construit copia fermei din Dallas la Slobozia. El e probabil un personaj la fel de important ca și Bobby, în filmul nostru.

La momentul difuzării serialului, toate fetele și femeile păreau puțin îndrăgostite de Bobby. Ăsta a fost și cazul tău?
Eram foarte tânără în anii 80, aveam zece ani la revoluție. La vârsta aia nu cred că aveam conceptul de „a fi îndrăgostită". Știam doar că Bobby era eroul, era frumos și lupta mereu pentru dreptate. Era ca Făt-Frumos din basm. Ce pot spune e că sunt puțin îndrăgostită de Patrick Duffy acum! Avea toate motivele să nu participe în acest proiect, începând cu faptul că nu aveam cu ce să-l plătim. Dar și-a riscat reputația pentru niște necunoscuți.

Cum l-ai convins să colaboreze la acest proiect?
Filmasem si editasem o mare parte din film cand l-am contactat pe Patrick. Habar nu avea cine suntem. Am găsit adresa de e-mail a managerului său pe IMDb: pentru zece dolari, poți obține informații despre diverși din industria hollywoodiană. A durat vreo două zile ca Patrick să vadă filmul, după care ne-a scris că e interesat să participe. Bugetul nostru a fost foarte modest, dar tot voiam să-l recompensăm cumva. Ne-a spus să-i aducem o sticlă de vin. La o lună după ce și-a dat acordul, filmam cu el în Los Angeles. Patrick e un om călduros și modest. Dar e și un om mai complex decât imaginea lui ar sugera-o. Caută Patrick Duffy și crabul pe YouTube. E un proiect bizar, în cel mai bun sens al cuvantului.

Cum a reacționat „Bobby" când a aflat că un om de afaceri român a creat o copie identică dupa ferma familiei Ewing din Dallas?
Știa deja despre copia de la Slobozia. Larry Hagman era prietenul lui cel mai bun, iar Larry a vizitat Slobozia când Ilie Alexandru mai trăia. Știa și de popularitatea serialului Dallas în Romania. Când a venit la filmare, purta la cămașă o insignă cu steagul României, pe care o primise cadou de la consulul României la Monaco.

Tu cum ai aflat de replica Southfork de la Slobozia?
Când eram copil am auzit de Ilie Alexandru, de replica Southfork pe care o construise la Slobozia. Îmi mai amintesc că, tot în anii 90, Hermes, firma lui Alexandru, apărea ca sponsor la diferite evenimente televizate. Slobozia se afla la vreo oră și jumătate de mers cu mașina de Galați. Dar n-am reușit niciodată să vizitez locul. După mulți ani, eram studentă masterandă la Yale și voiam să aplic pentru o bursă de călătorie pe care o oferea universitatea. Atunci am început să mă gândesc la Slobozia și la un proiect despre copia Southfork de acolo. I-am povestit lui Sherng-Lee despre locul ăsta. Practic, proiectul s-a născut în urma unei conversații, într-o seară la cină. Povestea fermei de la Slobozia este expresia, într-o anumită masură, a traiectoriei României, de înainte și de după revoluție. În plus, atinge și multe aspecte ale traiectoriei mele personale.

Unul dintre comentariile pe care le faci în film, și care mi s-a părut foarte interesant, este: „Voi deveni artist când voi ajunge la New York, este orașul artei". Crezi că te-ai fi putut realiza ca artist și în România?
E greu de spus. Cu siguranță România s-a schimbat mult de când m-am mutat eu la New York, în 2004. Dar pe mine m-a modelat foarte mult experiența imigrației. Plecarea mea din Galați către New York a fost un moment de fractură, de „înainte" și „după". Ruptura asta va exista mereu. Niciodată nu mă voi simți ca acasă în Statele Unite, și niciodată nu mă voi mai simți ca acasa în Romania.

E adevărat că în New York oricine poate fi artist? Sau ai spus-o, așa, auto-ironic?
Sinceră să fiu, am mari rezerve în privința New Yorkului, ca oraș al artiștilor. Aveam 24 de ani când m-am mutat aici. Nu provin dintr-o familie bogată și, timp de mulți ani, am lucrat în joburi administrative, iar seara mergeam la cursuri la facultate. Pe parcurs, l-am cunoscut pe Sherng-Lee și am început să colaborăm. New Yorkul va fi mereu un loc special pentru noi. Dar, uitându-mă spre viitor, nu sunt sigură că vom continua să locuim aici. Poate ar fi posibil să continuăm aici dacă ne axăm doar pe film. Dar orice proiect care necesită un atelier e dificil de realizat aici. Chiriile sunt foarte scumpe.

Premiera filmului în România va avea loc la început de mai. Cum crezi că va fi primit de publicul românesc?
Nici nu pot să-mi imaginez cum va reacționa publicul românesc. Deocamdată, încerc să mă obișnuiesc cu faptul că prietenii și familia mea vor avea ocazia să vadă filmul meu într-un cinematograf bucureștean. Mi se pare absolut ireal!

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre filmul românesc:
Cum arată primul film românesc în care nu se mănâncă ciorbă și chiar râzi la poante
Noul val de faianță în cinematografia românească
Statul sugrumă filmul românesc, dar Making Waves tot respiră