Ca orice microbist care face gaură-n canapea și îi susține pe ai lui, am aruncat și eu un ochi la meciul României cu Finlanda, de aseară. Mai ales că era un eveniment important pentru echipa națională. Și nu neapărat pentru calificarea la Campionatul European, care, dat fiind că Ungaria bătuse Insulele Feroe, era imposibilă, chiar și dacă îi băteam pe finlandezi. Meciul reprezenta mai degrabă o șansă primită de ai noștri, să arate că știu, totuși, să dea cu piciorul în minge. Mai ales că veneau după niște prestații jenante, încununate cu o ditamai performanța rușinoasă: nu mai marcaseră niciun gol de trei partide legate.

Pe deasupra, cu trei zile înainte, jucătorii echipei naționale primiseră o veste care trebuia să-i motiveze: deși meciul trebuia inițial să se joace fără spectatori, UEFA a ridicat suspendarea dictată României. Astfel că pe Arena Națională a fost o atmosferă de meci mare. S-au strâns peste 54 000 de spectatori, gălăgioși și încrezători, care-au stabilit un nou record de asistență pe stadion. Ar fi trebuit să fie sărbătoare. N-a fost. S-a terminat egal, 1-1, românii reușind să salveze rezultatul în final. Dar, mai mult decât rezultatul dezamăgitor, imaginea de ansamblu pe care echipa națională a lăsat-o a fost una dezolantă.

În peisajul ăsta cenușiu, dovada (oarecum) vie că România n-are ce căuta la un CE o găsești pe banca tehnică. Acolo șade Anghel Iordănescu, zis Tata Puiu, un moșneag antipatic, depășit de dinamismul din fotbalul modern. Iordănescu îți dă senzația că nu-nțelege nimic din ce se întâmplă pe teren, de te face să crezi că cineva l-a pus din greșeală antrenor și acum n-are cum să scape de el. Omul se agită, dă dezordonat din membre, însă nimeni nu-l ia în serios. Arma lui secretă o reprezintă religia. Când vrea să forțeze atacul, pupă cu foc o icoană. Cam ăsta e tot planul tactic al echipei naționale.

Din păcate, jocul ofensiv al României nu e deloc divin. Nici providența nu-l mai ajută pe Tata Puiu, în ultima vreme. Statisticile sunt haioase, pentru o echipă care-și propune să joace la CE. În nouă meciuri de calificare, România a marcat numai opt goluri, iar ieri și-a răpus recordul de ineficacitate, vechi de peste 60 de ani. Și nu s-a luat la trântă cu marile puteri, ci și-a testat limitele cu Irlanda de Nord, Grecia ori Ungaria, echipe submediocre din fotbalul european.

Imediat după golul lui Hoban, s-a declanșat o mini-petrecere. Comentatorii au explodat și, printre chiuituri grosolane, spuneau ceva de spargerea ghinionului. Jucătorii s-au îmbrățișat viguros, în timp ce Iordănescu jubila pe margine, de parcă ar fi avut o erecție. Până și publicul, care cu câteva minute-n urmă îi huiduia pe jucători și scanda demisia, s-a lăsat amăgit și-a părut că uită prestația jalnică a echipei.

Piesa asta a completat puzzle-ul comico-dramatic de aseară. A fost o reacție euforică exagerată, neconformă cu realitatea din teren. Ca microbist, om pasionat de fotbal, n-are cum să nu-ți fie jenă de situație. Până la urmă, ce avem? Un gol înscris în ultimul minut, împotriva unei echipe mult mai slab cotate, aterizată în București fără vreo șansă reală de calificare la Europenele de anul viitor. Cam puțin.

Iar declarațiile de după meci sunt la fel de triste. Ne demonstrează că nici antrenorul și nici jucătorii nu-s conștienți că s-au făcut de râs. Au scos la înaintare aceleași banalități pe care le rostesc după fiecare eșec. Atacantul Bogdan Stancu ne-a servit replica aia clasică, cum că „mingea n-a vrut să intre în poartă". Și a încheiat cu o declarație senzațională, anunțându-ne că „mergem în Feroe să câștigăm, trebuie să fim serioși și să nu-i tratăm de sus".

I-a ținut isonul și colegul de linie, Claudiu Keșeru. Probabil cititor înfocat de Poptămaș, vârful lui Ludogoreț a băgat-o pe aia cu „egal muncit" și „încercăm să rămânem pozitivi".

Selecționerul Iordănescu n-a rămas nici el dator. În genul lui Hagi, a spus că „dacă am fi marcat, altul era rezultatul", apoi i s-a împleticit limba-n gură când a vrut să menționeze că golul finlandezilor i-a debusolat pe-ai noștri. I-a ieșit „debulosat", un cuvânt care-l descrie destul de bine. Ultima parte a discursului e cea mai îngrijorătoare: „Trebuie să strângem rândurile, sunt convins că ne putem califica în Feroe". De asta mi-e și mie teamă: că ne calificăm.

Da, probabil că ne vom califica. Târâș-grăpiș, dar avem toate șansele. Duminică, România va juca în Insulele Feroe și are nevoie de victorie, pentru a obține biletul pentru Campionatul European din Franța. Chiar dacă „ nu mai există echipe mici", cum ar zice primitivii comentatori de la TVR, n-avem cum să ratăm victoria. Băieții din Feroe sunt amatori. În timp ce noi vom evolua să ne calificăm, ei vor juca cu gândul la ce-au de făcut a doua zi, la job. Și chiar dacă o sfeclim și acolo, există posibilitatea să ne calificăm și așa, cu condiția ca Ungaria să nu învingă Grecia.

Tocmai asta e marea noastră problemă: că vom participa la Campionatul European. E clar că n-o să se întâmple nimic miraculos în cele șase-șapte luni de până la startul competiției, așa că vom merge acolo și ne vom umple de ridicol. La cât de jalnic arată naționala noastră, n-avem cum să emitem pretenții. De asta, poate ar fi mai bine să sperăm, cu toții, la un miracol în Feroe: să ratăm cumva calificarea și să rămânem acasă, ca să nu le dăm ocazia echipelor din Europa să facă mișto de noi la vară, în fața întregii planete.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre fotbal prost:
Am fost cu fii-miu de șase ani la România-Grecia și n-am înțeles niciunul nimic
Chiar nu ai de ce să te uiți la noua ediție a Ligii I, din România
O scurtă istorie a antrenorilor români care-și snopesc fotbaliștii