Hai să ne lăsăm de fumat împreună

De ceva timp activiştii anti-fumat au transformat octombrie în Stoptober, luna în care ar trebui să ne străduim cu toţii să nu tragem nimic în plămân până în Movember (noiembrie) când putem să uităm de abstinenţa asta şi să fumăm în pace pe sub mustăţi. Unii spun că statul britanic a greşit susţinând campania asta internaţională, pentru că nu pare o idee aşa bună să ai 268,000 de oameni nevrotici doar în UK care stau în sevraj de tutun timp de 28 de zile. La fel de bine ar putea să facă „Ziua în care nu ne luăm niciunii calmantele,” sau să difuzeze sunete de bebeluşi care plâng nonstop în fiecare piaţă publică cu vocea lui Nicole Scherzinger, care şopteste pe fundal „Do it.”

Nu trebuie să fii un antropolog ca să-ţi dai seama că fumătorii au tendinţa de a merge chiar şi în cele mai sinistre cartiere pe la ore inumane în căutarea unui nonstop jegos de unde să-şi găsească ceva care să le satisfacă nevoile. Orice fumător înrăit poate să-ţi spună care este punctul zero al fumatului – momentul în care realizezi că mai patetic de atât nu se poate să ajungi. E atunci când te vezi în oglindă pe la trei dimineaţa în timp ce scobeşti printr-o scrumieră plină după ceva, orice care să-ţi mai calmeze durerea interioară. După ce ai ajuns în punctul ăla, e greu să mai zici că eşti un om cultivat care ia o decizie raţională.

Las deoparte sirena aia care-ţi urlă în creier că eşti nebun, pentru că dai opt lire sterline pe un pachet. Creşterea preţului la ţigări nu a reuşit niciodată să provoace schimbări majore. Un angajat de la Fisc probabil a găsit metoda genială prin care fiecare scumpire doar întinde balonul de nebunie de pe creierele fumătorilor, fără să-l spargă. Din anii 90 până azi activiştii nu au încetat să ne forţeze să ne analizăm singuri şi să purtăm monologuri interioare precum: „De ce naibii nu aş ieşi din club fără geacă pe gerul ăsta pentru câteva minute? E ceva în neregulă să te cauţi prin toate buzunarele de mărunţi ca să cumperi un pachet cu o săptămână înainte de salariu? Trebuie să scapi de ei cumva…”

Problema e că ideea unui punct existenţial în care mai rău nu se poate nu există în mintea fumătorilor, pentru că ei nu mor la 29 de ani, singuri, într-un spital rural. Sau, dacă li se întâmplă asta, înseamnă că ei chiar fumau sinistru de mult. În cel mai rău caz fumătorii ajung la secţia spitalului pentru boli de plămân, pe la 65 de ani cu o perfuzie de opiacee în venă, ceea ce nu strică niciodată. Chiar şi asta e doar părerea preconcepută formată tot din educaţia primită de la campaniile de stat. Rareori ele îţi arată simptomele mai subtile ale fumatului: că te vei îmbolnăvi mai des, că vei avea mai puţină energie şi că vei sta cât mai aproape de ieşirile din biroul în care lucrezi, ca să poţi ieşi constant la un fum, totul în timp ce le araţi celor din jur o atitudine de veselie arogantă, care îi face geloşi pe tine – da, geloşi – pentru că tu primeşti o pauză de la muncă, pe care dependenţele lor chimice nu le-o oferă.

Ei îţi arată mereu un viitor apocaliptic în reclamele din astfel de campanii. De exemplu hipsterul ăla mustăcios cu tumoarea la gât pe care îl vezi pe unul din cinci pachete. Mare ghinion pe el, totuşi părea un idiot şi în poză. Nu e ca mine sau ca tine. El e evident mult mai prost. Doar a făcut cancer la gât, ce naibii. Handicapatul.

O generaţie care nu se vede făcând vreodată o ipotecă pe casă sau un buncăr nuclear sub ea, nu-şi poate imagina un viitor în care vor fi iradiaţi din interior ca să se vindece de cancer, pentru că pare un viitor improbabil.

Stoptober nu va reuşi niciodată să oprească oamenii din fumat. Totuşi ar putea servi ca o amintire că un anume procent din populaţie este încă dependent de un drog care îi ucide foarte lent. Asta ne va aminti cât de iraţionali şi penibili suntem ca specie.

Statisticile ne spun de vreo 40 de ani că ţigările ne rad în medie zece ani de viaţă. Totuşi creierele noastre nu ştiu cum să interiorizeze astfel de statistici şi continuă să insiste că noi vom fi mereu excepţia la ele. E cam acelaşi raţionament din acele statistici în care 90% din şoferi consideră că ei „conduc mai bine ca ceilalţi oameni de pe carosabil.” Acelaşi impuls face ca 70% din tinerii antreprenori să spună că „afacerea lor nu are cum să dea greş,” deşi cu toţii ştiu că doar 35% din firmele noi supravieţuiesc primului an pe piaţă. E genul ăla de iraţionalitate care ne face să cumpărăm bilete la loto, dar să nu purtăm centura de siguranţă.

Asta nu e neapărat ceva rău. Până la urmă, dacă s-ar privi fiecare în parte, ca un punct mic pe un grafic imens, nu s-ar scula nimeni din pat dimineaţa. Dacă vrem să locuim în megalopolisurile viitorului, trebuie să ne împăcăm cu iraţionalitatea care ne spune:„ Numai eu contez. Chiar dacă mă confrunt zilnic cu o mare de feţe anonime dintr-un oraş cu o populaţie de câteva milioane de oameni, numai povestea mea merită narată, există un singur erou în filmul ăsta şi acela sunt eu. Şi eroii nu mor de cancer la gât pe la 40 de ani!”

Fără un simţ nemeritat de importanţă, noi n-am putea să mergem nici până la colţ ca să cumpărăm un litru de lapte, cu atât mai puţin să lucrăm la cărţi, melodii, produse, relaţii, poduri sau experimente ştiinţifice care, din punct de vedere statistic, se vor sfârşi prin respingere, eşec, dezamăgire, depresie şi demenţă. Oricât de umilitor ar fi pentru o specie care a inventat bombele nucleare, încă avem nevoie de iraţionalitatea noastră. Oricum nu cred că strică să ni se mai atragă atenţia din când în când asupra existenţei acesteia.

Urmăriţi-l pe Gavin pe Twitter: @hurtgavinhaynes

Traducerea: Mihai Popescu