Cele mai grețoase momente în care politicienii români și-au pupat în fund șefii

Ultima ispravă a senatorilor, care s-au jucat puțin zilele astea de-a alba-neagra cu legea grațierii faptelor de corupție, îți arată că politicienii români pot fi enervant de harnici și consecvenți. În ultimele cinci luni, de când cu infama OUG 13, nu a existat, practic, o zi sub Sfântul Soare, în care să nu fi scos din sărite (sau din casă) de băieții ăștia care o tot țin langa cu salvarea corupților din pușcării.

Mai trebuie să știi că, în jurul celor câțiva politicieni-Alfa din ultimii 27 de ani (un Iliescu, un Năstase, un Băsescu și – pe cale de devenire – un alde Dragnea), dintotdeauna au existat tot soiul de lichele zgomotoase care s-au întrecut în a te minți în față pentru ca boșii lor să fure în liniște. Mult și sigur. Ei sunt trepădușii care gravitează în jurul membrilor-Alfa ai haitei.

Am încercat să întocmesc un scurt ghid al acestei subspecii politice. Un mic bestiar al politicianului-slugă din România. Genul care linge, înghite și trage pentru șeful suprem. Uneori, chiar fără să i-o ceară nimeni, doar așa, din loialitate față de Dumnezeul lui politic.

Un veritabil cal breaz al politicii dâmbovițene, de care ai tot auzit în ultima vreme. Omul ăsta l-a servit cu discret și cu cinste, la Cotroceni pe Iliescu ani la rând, din postura de consilier de stat pe probleme juridice, apoi a devenit senator-jurist al PSD. Dar nu a avut noroc. Și asta pentru că va intra, cel mai probabil, în istorie, grație pozei de mai sus, un instantaneu care pare decupat din filmele cu mafioți și care l-ar face gelos până și pe Scorsese: un ditamai senatorul retrogradat la funcția de șofer, conducându-l acasă, de la poarta penitenciarului, pe Cătălin Voicu, celebrul interlop dovedit devenit parlamentar.

Servilismul lui Nicolae îți arată, în esență, un lucru simplu: un avocat de drept penal care acționează ca un mercenar, decis să apere interesele clienților săi până-n pânzele albe. Dacă ăia intră-n pușcărie (sau sunt cu un picior deja în groapă), nu-i nimic. Bani încă sunt, iar de șoferi nu duce țara asta lipsă. Acum, aș putea fi răutăcios și să spun că Șerban Nicoale îl ducea acasă pe Cătălin Voicu pe banii Senatului. Cum așa? Păi, ia uită-te atent în poza aia: e o lumină aprinsă în mașină. Se știe, lumina consumă minute din abonamentele de telefonie.

Omul ăsta e, poate, exemplu perfect de politician-slugă. Traseist, lingușitor și gură mare când o cere situația de pe câmpul tactic al politicii. Sau al Antenei 3. Prezintă, însă, un mare dezavantaj. Nu are anvergura (să-i zicem intelectuală) a unuia gen Șerban Nicolae sau Eugen Nicolicea. Nu are, mă-nțelegi, capacitatea fizică de a face rău. Atât la propriu, cât și la figurat. El e tipul ăla care ia primul poziția de drepți când intră șeful în sală și genul de soldat destoinic și disciplinat până la prostie, care cade primul în luptă. Și într-un film horror categoria B.

După ce a plecat, prima oară, din PRM, răposatul Vadim l-a numit „maimuțoi bișnițar" sau „trântor cu figură de ceară". Chestia asta nu l-a împiedicat pe Ștefănescu să se întoarcă în „România Mare", după un scurt stagiu la PC.

După o nouă marca Vadim, în care a fost făcut „nevroză pe două picioare", Codrin își ia tălpășița din PRM și se orientează, pragmatic, spre PSD. La moartea lui Vadim, are numai cuvinte de laudă la adresa Tribunului:

Proaspăt ajuns în PSD, Codrin asistă stupefiat la momentul condamnării la închisoare, în 2012, a lui Năstase. Se declară marcat pe viață de întâlnirea la Reanimare cu primul pistolar al țării.

În perioada Ponta, Codrin nu sare calul prea tare cu lingușelile. Conform fișei postului, îi ia apărarea liderului PSD, în acuzațiile de plagiat, dar cam atât. Venirea lui Dragnea la șefia PSD îi reactivează însă, rapid, reflexele politice. Se declară stupefiat de decizia de condamnare a liderului PSD în Dosarul referendumului.

Pe principiul „gura păcătosului adevăr grăiește", Codrin plusează și spune că Dragnea ar fi o „soluție extraordinară ca premier". Apar apoi niște relatări ciudate, despre premierul Grindeanu fugărit pe holurile guvernului de Codrin Ștefănescu, care i-ar fi cerut socoteală pentru demisia ministrului Justiției, Florin Iordache, după scandalul cu OUG 13.

Omul ăsta e revelația momentului. A stat perfect conservat, ani de zile, în Parlamentul României, fără să-l bage nimeni în seamă. Fost inginer mecanic pe la o fabrică de mobilă din Caracal, s-a reprofilat ca jurist, după Revoluție (după modelul „Șerban Nicolae"). În plin scandal OUG 13, s-a făcut remarcat prin expresia „Altă întrebare!", dar și prin caznele prin care își martiriza fălcile în timp ce citea, cu mare dificultate, comunicatele redactate pe hârtie. O situație oarecum paradoxală, dacă stai să te gândești că omul ăsta are un doctorat în Relații Internaționale.

Prima oară a apărut deasupra radarului în decembrie 2013, când s-a remarcat din postura de principal artizan al celebrei operațiuni „marțea neagră". Jackpotul l-a câștigat însă, în altă zi (mă rog, era deja noapte) de marți, 31 ianuarie, când a detonat în Piața Victoriei celebrul camion cu dinamită numit „Ordonanța 13". După ce a demisionat de la șefia Justiției, s-a întors într-un foarte călduț loc de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Maurul (ca să nu zicem „sluga") și-a făcut datoria. Este văzut zilnic intrând și ieșind din biroul lui Dragnea. Trepădușii mai mici din PSD îl venerează. Ei, spre deosebire de noi, îl percep ca pe un Tezeu al politicii care a ales sacrificiul suprem.

De când e vedetă, e oprit din zece în zece metri pe holurile Parlamentului pentru a fi felicitat, întrebat una, alta, pipăit. Din când în când, mai scoate capul afară și dă semnale. Semn că e genul de personaj care poate redeveni, oricând, la fel de util.

Omul ăsta e un exemplu extrem de trist al conceptului de „slugă în politică". E destul de trist să urmărești involuția unui om care-și începe cariera la dreapta lui Corneliu Coposu pentru a și-o încheia la stânga unora de calibrul lui Ponta ori Dragnea. A stat benign, cu capul la cutie, până prin 2012, când a fost ales senator PNL. Pentru că, fuck PNȚCD, d-aia! După celebra zi de marți, 10 decembrie 2013, Ciorbea a fost uns, în 2014 în rolul de avocat al Poporului.

Adică, teoretic, omul ăsta ar fi trebuit să fie cel mai bun aliat al nostru, al proștilor plătitori de taxe și impozite, în cazul în care Guvernul o ia razna cu ordonanțele, de pildă.

Doar că-i fix invers. Văzut prin ochii lui Ciorbea, poporul e redus la stadiul unei iluzii optice care ia forma unui om cu păr cărunt și mustață. Avocatul Poporului s-a gândit că n-ar strica să-i spele rufele lui Dragnea direct la mașina de spălat a Curții Constiționale. Zis și făcut. Ciorbea a contestat legea 90/2001, care interzice penalilor să ocupe funcții în Guvern. Bine, după cum îi spune și numele, legea asta era, bine mersi, adoptată, încă din 2001. Adică nimeni în țara asta nu și-a bătut capul în privința constituționalității ei timp de 16 ani. A trebuit să zică Dragnea că ce bine i-ar sta lui premier, dar ce ghinion, nu îi permite legea, pentru ca valetul Ciorbea să se execute. După vreo patru amânări ciudate, Curtea Constițiională a luat în sfârit o decizie și le-a dat jet și lui Ciorbea și lui Dragnea.

Tipa asta are un talent extrem de rar în politică. Reușește să te scoată din minți pe mai multe planuri. E polivalentă, cu s-ar spune. În trecut, făcut praf educația în România (caută pe Google „groparul învățământului românesc"), iar în prezent, este unul din apostolii de nădejde ai Coaliției pentru Familie.

E un politician de cursă lungă care poartă stigmatul lui Ion Iliescu. Care a iubit-o atât de mult, încât a decorat-o în 2002 cu Steaua României, în grad de cavaler. Iar Androneasca i-a rămas veșnic recunoscătoare. Ia uite aici, câtă disperare pe Abrambrurica în momentul în care bătrânul edec a decis să se retragă din politica activă. Așteaptă puțin să moară barosanul, să vezi atunci discurs în lacrimi.

După Iliescu, a urmat epoca Năstase. Istoria scrisă ne consemnează următorul laudatio din partea Androneascăi:

În 2012, n-a avut apoi nicio jenă să candideze „garantată de Vanghelie". Ca orice politician care se respectă, e implicată în așa-numitul dosar „Microsoft 2", împreună cu alți granguri din PSD. Docilă, Cati a avut grijă să-l pupe puțin în fund și pe Ponta (când cu scandalul cu doctoratul), iar acum operează din nou la turație maximă în echipa lui Dragnea: a fost singura nebună din Senat care a votat împotriva abrogării OUG 13. Suficient de elocvent.

Omul ăsta ți-a stârnit, în cel mai rău caz, râsul, în momentul în care s-a pus pe bocit și dat în acatiste în plenul Senatului, în momentul în care colegii săi votau cererea procurorilor DIICOT de ridicare a imunității. Nu e la fel de pernicios precum unul de calibrul lui Șerban Nicolae, Iordache sau chiar Cati, dar poate fi la fel de dăunător. E un traseist politic din categoria celor care au avut norocul să joace în liga mare: a fost parlamentar, ba din partea minorității armene, ba pe listele CDR, ba pe alianței PNL-PD, ori pe cele ale USL.

Acum e senator ALDE, partidul condus de stăpânul său mai vechi, Tăriceanu.

După ce premierul de atunci Tăriceanu l-a propus pentru postul de comisar European, în presă a apărut informația că Vosganian mai slujise, în trecut, la alți stăpâni. Din fosta Securitate comunistă, mai exact. CNSAS a negat ulterior existența unui astfel de dosar pe numele lui Vosganian, dar actualul senator nu a reușit nici până în prezent să lămurească alte zvonuri, legate de perioada petrecută în slujba altui stăpân, Sorin Ovidiu Vântu.

Ultimul pe listă, dar nu și cel din urmă, este un personaj mai degrabă atipic, dacă ar fi să comparăm faptele sale de arme cu cele ale greucenilor din lista de mai sus. Se califică în acest top mai puțin prin fapte și în special prin vorbe. Și asta pentru că Baconschi e mai puțin cunoscut publicului larg pentru cărțile sale de filosofie creștină, dar – spre ghinionul lui – va fi veșnic ținut minte pentru laudele năucitoare aduse Elenei Udrea, pe vremea când cei doi erau colegi de partid, la PDL. Un veritabil delir mistic.

„Trebuie să fac eforturi monumentale pentru a nu cădea sub farmecul ei", a zis Bacoschi despre Udrea (de regulă, când rostești pe gură asemenea chestii în secolul XXI, e semn clar că deja ai picat sub vrajă). Iar Baconschi nu s-a oprit aici. A făcut-o pe Udrea „inteligentă, frumoasă, tenace" și a lăudat-o pentru „anduranța la mediul dezgustător al politicii românești".

Chestia asta se întâmpla în 2010, când Udrea era la apogeul carierei politice. Ulterior, în 2014, lucrurile s-au schimbat radical. La fel și declarațiile lui Baconschi, supărat că „intelectualii din partidul lui Băsescu „au fost marginalizați".