5 femei mi-au povestit cum e să naști la tine acasă

Ştii scena. Ai văzut-o la televizor: femeia care se grăbeşte să ajungă la spital când începe travaliul, contracţiile dureroase şi orele petrecute în lumina puternică din spital, cu asistente extenuate roind în jurul ei.

Majoritatea femeilor din State Unite aleg să nască la spital deoarece consideră că e mai sigur decât să nască acasă. Pe de altă parte, există studii cu privire la naşteri care au loc acasă care arată că ideea asta nu e nefondată şi că bebeluşii din SUA născuţi acasă, cu ajutorul unei moaşe, sunt mai predispuşi la diverse riscuri decât cei născuţi la spital.

Dar există locuri în lume, cum ar fi Olanda, Canada sau Marea Britanie, unde moaşele sunt foarte bine pregătite şi naşterea acasă a devenit o experienţă relativ sigură şi destul de comună. Tot mai multe femei din America au început să nască acasă.

Acasă, o femeie poate naşte într-un spaţiu familiar, alături de oameni pe care-i cunoaşte şi în care are încredere. Poate să mănânce ce vrea, să-şi schimbe hainele de câte ori îi vine, să se aşeze sau să stea în picioare în orice poziţie se simte ea bine. Multe femei însărcinate se simt infinit mai bine decât în atmosfera restrictivă şi impersonală din spital.

Aceste femei ne-au povestit cum au născut acasă şi ce le-a surprins cel mai tare la experienţa asta.

Spre deosebire de naşterea precedentă, care a avut loc la spital cu patru ani în urmă, am simţit că eu deţin controlul, am fost calmă şi am avut parte de susţinere pe tot parcursul naşterii. Am putut să mă mişc, să mă plimb prin casă, să mă legăn sau să stau pe mingea gonflabilă. Naşterea a fost destul de rapidă. Moaşele au ajuns doar cu vreo oră înainte să-l nasc pe fiul meu. Abia au apucat să umple cada la timp.

Se pare c-am făcut şi caca în cadă. Moaşele au strâns aşa de repede că nici n-am ştiut până nu mi-a povestit soţul meu mai târziu. Am avut nevoie de câteva copci şi anestezicele nu prea şi-au făcut efectul, ăsta a fost cea mai neplăcut aspect din toată povestea.

Travaliul a durat 14 ore. Nu mă aşteptam să mi se facă greaţă de la durere şi să vomit de câteva ori, şi nici să mă simt de parcă eram drogată, deşi nu luasem nimic. M-am simţitt de parcă eram sub anestezie, iar când moaşa mi-a citit notiţele despre travaliu, erau ore întregi şi evenimente pe care nu mi le aminteam deloc.

Am avut nevoie de medic după naştere. Am avut o ruptură de perineu de gradul al treilea care e ceva foarte rar la o naştere acasă. E o deschidere pelviană mai îngustă în faţă, dar capul fiului meu a ieşit mai prin spate, cauzând ruptura. În loc să mă ducă la Urgenţe pentru cusături, moaşa l-a sunat pe medicul meu de familie, care a venit la mine acasă cu geanta lui neagră de piele şi m-a cusut la lumina veiozei.
A fost ca în 1870, dar cu lidocaină, din fericire.

Era a 26-a zi a Ramadanului, luna în care musulmanii postesc, şi m-am trezit dis-de-dimineaţă de durere. Fiind eu însămi doula, ştiam că abia începea travaliul. Dar fiind şi gravidă şi în travaliu, mă simţeam de parcă urma să nasc fix în secunda aia. Faptul că am avut un travaliu intens nu m-a ajutat deloc.

Tot ce poţi să faci e să te supui. Nu deţii controlul. Corpul tău deţine controlul şi ştie exact ce are de făcut. Moaşa ştia că am nevoie să fiu singură cu partenerul meu şi ne-a trimis în camera noastră. Am născut de două ori la spital şi, deşi au fost naşteri mai rapide şi mai uşoare decât naşterea de acasă, n-au fost la fel de liniştite sau de puternice. N-am controlat eu singură naşterile acelea şi nu mi s-a acordat încrederea pe care am avut-o născând acasă.

Am început să am contracţii pe la miezul nopţii şi m-am ridicat imediat şi am început să dezinfectez bucătăria. Faza cu pregătirea cuibului e pe bune.

Când nu mai puteam să fac altceva decât să respir, să gem şi să mă legăn, mi-am trezit partenerul. Cred că ultimul lucru coerent pe care l-am zis printre gemete de durere a fost „cheamă moaşa, îmi trebuie doula".

Mai târziu, când ne-am aşezat pe canapea să-i aşteptăm pe părinţii noştri, mi-am dat seama că sângerarea de după naştere era mai abundentă decât ar fi trebuit. Am sunat-o pe moaşă şi am mers la spital cu salvarea. Travaliul a durat șapte ore şi jumătate şi am născut copilul de 4,3 kg în 23 de minute. Nu-mi amintesc să mă fi durut foarte tare sau să mă fi chinuit, dar probabil ţine de amnezie sau starea hormonală naturală din timpul naşterii.

Ştiam că o să fiu în travaliu toată ziua. Nu eram la prima naştere. Aşa că m-am învârtit prin casă, am ieşit la prânz, am pregătit cina, m-am uitat la un film, am făcut o plăcintă. M-au apucat durerile după miezul nopţii şi am sunat-o pe moaşă, care a ajuns într-o oră.

Fiind la mine acasă, am putut să mănânc ce-am vrut, să umblu pe jumătate dezbrăcată şi să fac duş în baia mea. Ba chiar am ieşit şontâc-şontâc să iau o pizza pentru cină şi să iau aer.

Ştii cum unele femei recită mantre în timpul travaliului? Gen, „Sunt pregătită pentru asta" sau „călăreşte valurile" sau ce rahat au mai văzut ele în tutoriale de pe YouTube? Mantra mea în timpul travaliului a fost „O să mor". Soţul meu îmi tot repeta că e doar o etapă din viaţa mea, că o să treacă şi că n-o să mor.

Sarcina a fost ca un maraton, dar ultima sută de metri a fost ca un sprint. Totul a durat şapte ore şi la final ţineam un bebeluş de 3,6 kg la piept.

Moaşa a ajuns chiar înainte să nasc şi exact asta mi-am dorit. La sfârşit de tot, am încept să strig după Ryan, soţul meu, şi Layla, moaşa mea extraordinară, să mă ajute. Intensitatea momentului a fost ceva complet nou pentru mine. Îmi venea s-o iau la sănătoasa, dar am decis să rămân. Simţeam bebeluşul care se mişca, aluneca şi se zvârcolea prin corpul meu către lumină. Deşi senzaţiile nu sunt chiar ca un orgasm, aş zice că a fost o stare puternică de euforie.