De ce tragedia de la Colectiv se poate repeta în orice moment

„Vom schimba din temelii.” „Vom face.” „Nu vom mai tolera.” „Se rezolvă.” Expresiile astea au ajuns acum, la trei ani după incendiul de la Colectiv, unde 65 de oameni au murit în cea mai mare tragedie de după Revoluție, probabil cele mai detestate propoziții din limba română.

Între timp, rudele și prietenii celor dispăruți sau răniți de pe urma incendiului continuă să-și strige, pe de o parte, disperarea și revolta asupra autorităților, judecătorilor ori procurorilor și frustrarea, pe de altă parte, pe ziariștii care își amintesc de ei doar în prag de comemorare.

Iar promisiunile de genul „Nu vom uita”, ori „Nu se va mai repeta” încep să se blureze, încet și sigur, în conștiințele noastre. După șoc, a urmat suferința. Suferința s-a transformat în amintire, iar amintirea în comemorare.

Iar la final, după ce toate aceste stări dispar, se instaurează, imperial, scârba. Lehamitea. „Nu se va mai repeta” se transformă, pentru unii dintre noi, în „Îmi bag picioarele, plec”. Pentru că „aici, nu se va schimba nimic, niciodată”.

Vestea bună e că s-a schimbat, totuși, ceva, în noi, ăștia care am picat de partea bună a istoriei. Incendiul de la Colectiv a reușit să ne scadă drastic imunitatea la potlogăriile celor de la putere. Ieșim, la o adică, mai ușor în stradă. Am luat sloganul „Corupția ucide” și l-am transformat într-un simbol al tuturor protestelor din acești ultimi ani. Pentru că incendiul de la Colectiv ne-a arătat, pe viu, ce înseamnă, de fapt, „corupția ucide”.

Birocrația e la locul ei, „autoritățile” la fel de gumoase, impostorii la fel de bine cocoțați acolo unde trebuie, administrația la fel de greoaie și tâmpă.

În plus, mai am o veste și mai proastă: au trecut aproape 30 de ani de la Revoluție și tot nu s-a schimbat mare lucru în materie de administrație și politici publice: ai drumuri mai sigure? Legi mai bine aplicate ori respectate? Politicieni mai puțin nesimțiți?

De fapt, la naiba, au trecut mai bine de 40 de ani de la cutremurul din martie ’77 pentru a afla acum, după cel mai mare exercițiu de simulare a unui cutremur, că șansele bucureștenilor de a muri în cutremur s-au dublat. Despre ce vorbim?

Acum trei ani, a trebuit să ardă de vii niște oameni pentru ca statul român să-și dea seama că e timpul să fie mai atent cu emiterea autorizațiilor de incendiu. Până atunci, ne îmbătam cu ideea că „merge și așa”. Patronii clubului „s-au descurcat” și au ales să cumpere materiale neignifugate, că erau mai ieftine. Or, într-o lume normală, rolul statului e să te apere de asemenea ipochimeni.

A devenit, însă, între timp, statul mai atent în protejarea ta de specimene similare foștilor patroni de la Colectiv? Păi, să ne amintim că doar în urmă cu câteva luni a ars o școală întreagă, care nu avea autorizație de incendiu eliberată de ISU. Din fericire, elevii nu erau la ore în acel moment. Am avut noroc, de data asta. Că așa funcționează lucrurile în România: pe bază de loterie.

Cu această ocazie, ne-am adus brusc aminte că doar în București, din 403 de școli, doar 5 aveau autorizație în acel moment. În plus, cei de la ISU ne-au explicat atunci că din restul de aproape 400, 81 oricum nu au nevoie de autorizație, pentru că sunt construite înainte de 1992 (când această obligație legală nu era în vigoare). Ca și cum focul știe carte și se ferește ca dracul de tămâie de clădirile mai vechi de 1992.

În prezent, sunt autorizate 116 de „instituții de învățământ” în București, conform celor mai recente date ISU. Ai putea spune că e un progres, dar, de fapt, nu e.

Și asta pentru că sub umbrela expresiei „instituții de învățământ” se regăsesc o droaie de grădinițe, școli, facultăți private. Dacă iei lista la puricat și te apuci de numărat băbește, bob cu bob, la final vei descoperi că doar vreo 21 de unități de învățământ „de stat” au autorizație ISU - și aici vorbim de grădinițe, școli, licee ori facultăți aparținând vreunei primării ori Ministerului Educației.

În orice caz, de bine de rău, putem bifa o bilă albă, în acest caz: actualizarea listei ISU cu întreaga evidență a clădirilor din București (câte or fi ele) care au, în prezent, autorizație de incendiu, e un mic pas înainte. Pe de altă parte, lista a fost actualizată ultima oară în octombrie 2017. Asta e o bilă neagră.

Dar „autoritățile” române mai includ, pe lângă ISU și o legiune întreagă de miniștri, primari ori edili locali, aleși de noi să ne gospodărească și să ne protejeze de dezastre.

E momentul să tragem aer adânc în piept și să ni-l amintim pe incredibilul fost ministru al Sănătății, Nicu Bănicioiu care, în seara incendiului de la Colectiv, ne dădea asigurări că „avem de toate” și care, apoi, împreună cu toate geniile din guvern (Arafad included), a decis să apeleze la mecansimul european de ajutor pentru catastrofe abia la șase zile de la nenorocire.

Bun, Bănicioiu nu mai e ministru, a fost schimbat. S-a schimbat ceva în sistemul de sănătate? S-au dotat, brusc, spitalele cu aparatură medicală performantă? N-ai zice, în condițiile în care anul trecut, o pacientă cu 60% arsuri pe suprafața corpului a murit, plimbată între spitale ca un cartof fierbinte, din lipsă de spații, aparatură, medici, proceduri. Și să nu uităm oribilul caz al pacientului filmat cu larve în rană la Spitalul de Arși de acum doi ani.

O altă mostră de competență edilitară vine de la primarul general al Capitalei, Gabriela Firea. Anul trecut, a ars Bamboo. Din nou, am avut noroc, nu au fost victime. „Slavă Domnului!”, ca să o cităm pe Firea, care a mai găsit de cuviință să arunce, preventiv, câteva idei mărețe:

„Din punctul meu de vedere, în cazul în care un club nu are autorizaţie de funcţionare de la sectorul pe raza căruia se află, aşa cum prevede legea, trebuie închis.” – Gabriela Firea

Cineva ar trebui să-i bage sub ochi doamnei Firea evidența autorizațiilor la incendiu și să o pună să numere.

Pe lista respectivă avem, pe de o parte, aproape 40 de cluburi „autorizate” dar asta doar pentru că sunt amestecate la grămadă cu magazinele Mega Image ori frizeriile de cartier, la rubrica „Spații amenajate în clădiri de locuit”. Adică blocurile ceaușiste de pe bulevarde. Cele 40 de „cluburi autorizate” sunt, de fapt, săli de jocuri de noroc, de păcănele, baruri de cartier.

Mie, unul, mi-a sărit în ochi night-club-ul „Emanuel și Birouri” al firmei Broscuțele SRL, de pe Mendeleev 37. E bine de știut că are autorizație de incendiu, chit că până acum nu am auzit pe nimeni spunând: „diseară mergem în centru să ne spargem la Emanuel și Birouri. Fac ăia un cappuccino a-ntâia! Și au și autorizație ISU”.

La capitolul „spații publice amenajate în subsol, demisol, pod sau acoperiș tip terasă”, în tot Bucureștiul avem doar opt astfel de spații cu autorizație de incendiu. Opt.

Și, desigur, Centrul Vechi rămâne o pată albă pe lista ISU – e de ajuns să arunci o privire și să numeri pe degete locurile cu autorizație contra incendiilor.

Dar toate astea pălesc în fața declarațiilor făcute de însuși Raed Arafat care ne spune, pe tonul cu care ți-ar cere un pahar de apă – că o tragedie precum cea de la Colectiv se poate repeta oricând. Motivul:

„Nu poți să pui un pompier lângă fiecare locație.”

E fix același gen de declarație pe care a dat-o și la exercițiu „Seism 2018”, când pomenea, în conferințele de presă, de peste 3 000 de morți și alte câteva mii de dispăruți și răniți în cazul unui cutremur de peste 7 grade. Un fel de „V-am spus ce vă așteaptă, considerați că mi-am făcut treaba”.

În astfel de condiții, singurul lucru care ne apără e Sfântul Hazard. Sau, dacă ești credincios, Bunul Dumnezeu, atât de grabnic invocat de Firea după focul care a mistuit Bamboo. Semn că relația cu Cel de Sus e încă una extrem de importantă pentru o parte dintre autorități în economia jocului cu focul.

Dar Biserica ce face, atunci când nu primește donații de la Primăria Capitalei? S-a schimbat, oare, în toți acești ani, după Colectiv? Păi, să nu uităm reacția țâfnoasă pe care PF Daniel a avut-o imediat după incendiu, când s-a zborșit la ziariștii care l-au întrebat de ce nu s-au rugat și preoții ortodocși pentru victime, după exemplul dat de către preoții catolici.

Între timp, Biserica a dat dovadă că nu a evoluat cu niciun milimetru și a rămas cu trufia la cote înalte. Știrbită, ce-i drept de eșecul referendumului CpF, la care BOR a pus, serios, umărul. Cam atât a înțeles Biserica în toți acești trei ani: cei de la Colectiv au fost niște sataniști care, la fel ca homosexualii, ne amenință nouă tradițiile și rânduiala bisericească. Ceva îmi spune că, dacă ar fi trăit, cei de la Colectiv ar fi boicotat referendumul ăla. Spuneți-i intuiție.

De trei ani bătuți pe muchie, dosarul face ce face orice dosar cu greutate din societatea românească: stagnează. Până în prezent, a avut doar niște mici efecte politice, în sensul că i-a scăpat pe locuitorii Sectorului 4 de umbra fostului primar Cristian Popescu „Piedone”.

Anul trecut, Piedone a trecut printr-un scurt episod depresiv: purta șapcă și se simțea vinovat că trăiește. Într-un interviu, în timp ce-și înghițea cu greu lacrimile, Piedone ne spunea că „trebuie schimbate legile” pe motiv că „peste 3 000 de primari din România semnează pe aceleași legi pe care am semnat eu”.

Până una alta, aflăm din gazete, Piedone e, acum, fericit. La fel ca orice om care nu are ce să-și reproșeze. Pentru că, în mintea unuia ca el, totul e legal, din moment ce niște nefericiți au semnat „pe proprie răspundere”. În fine, tipul a zburat de la șefia Sectorului 4. Slabă consolare, din moment ce în locul său a venit Băluță, care nici el – să fim sinceri - nu pare vreo lumină în materie.

Revenind la dosar, acesta a suferit amânări după amânări, cea mai importantă cauzată de pensionarea judecătorului de caz. Până una alta, de câteva zile, dosarul are un nou judecător care a dat deja un semn bun că dorește să urnească inerția în care s-a blocat, momentan, procesul.

Ca fapt divers, însă, vorbim, totuși, de prima instanță. Au trecut trei ani de când dosarul s-a judecat, mai întâi la Judecătoria Sectorului 4, iar acum la Tribunalul București. După educația juridică pe care PSD ne-a făcut-o la fără frecvență în toți acești ani, știm că, indiferent de decizia instanței, va exista un recurs, la Curtea de Apel.

Urmează Curtea de Apel și, cine știe, Înalta Curte. Și uite așa dosarul Colectiv riscă să devină un veritabil „dosar al Revoluției” pentru noua generație. Ar fi un semn – poate cel mai urât - că nimic nu s-a schimbat, din păcate, în justiție, din acest punct de vedere. Nu încă.