Cinci motive pentru care Despacito nu e Satana și te enervezi aiurea că are succes

Până să vorbească Andrei Pleșu despre piesa asta și cum îl depășește obsesia din jurul ei și până să ia foc Florin Grozea cu o replică demnă de o cauză mai bună, de parcă scriitorul s-ar fi luat de maică-sa, n-am ascultat-o. Mi-au ajuns pe la urechi vreun ritm sau un cuvânt din cântecul ăsta, dar nu le-am dat importanță. Ca să-nțelegi, eu sunt la vârsta la care nu mai ascult muzică.

Dar na, când tot satul vorbește, e aiurea să rămâi tocmai tu ignorantul din fundul curții. Am căutat și eu, ca tot omul, pe YouTube, cel mai vizionat clip din toate timpurile, care se traduce în peste trei miliarde de accesări. Spun peste, fără să fiu exactă, pentru că-n timp ce tu citești rândurile astea, piesa mai strânge mii sau sute de mii.

Luis Fonsi și Daddy Yankee sunt oamenii verii, recunosc asta cu mâna pe inimă, dar fără să iau în serios chestia simpluță pe care au născut-o ei și să-i scriu ode, ca omul ăla de la Hi-Q. Pe bune, e trist să ai peste 35 de ani și să te declari fan. Dar, frate, nu-i nici chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla și-am găsit chiar și cinci motive pentru care e bine că există de Despacito.

Toți am trecut pe-acolo la sfârșitul anilor '90. Am iubit maneaua lui Adi Minune, cântecul ăla cu „ochii tăi" al ălora de la L.A., Lambada și Macarena. E o chestie de nostalgie, cum ar veni. Dacă ești din generația mea și te-ai rupt în figuri sau ți-ai trăit primele iubiri la bairamuri în Berceni, cu băiatul din vecini, melodia asta este ca o injecție cu nostalgie. Îți amintește de mintea ta crudă din adolescență, atunci când fredonai versuri născute de minți și mai simple- Lasă-mă, papa, la mare!- de găști de băieți care se unduiesc cu găști de fete printre blocuri, de-astea. Cu „Despacito" îți retrăiești tinerețea, asta-i clar.

Piesa asta e mișto pentru ai nevoie de ea în viață. Gândește-te la o petrecere, o nuntă sau un botez. Știi momentele ale moarte, când invitații desenează cu cuțitul pe farfurie și mestecă plictisiți din aperitive? E vorba de atmosfera aia de priveghi pe care n-ai cum s-o spargi cu muzică din aia bună, pe care o asculți tu în căști. Ți-o spun, și cel mai crunt rocker sare de pe scaun când bagi un ritm din ăsta de manea latino în boxe.

Cât timp n-o cântă Salam și n-are versuri în limba română, n-o să te acuze nimeni că te-ai făcut praf și-ai dansat pe o piesă cântată de cocalari străini. „E Despacito, frate, merge la chefuri, doar nu vrei să dansezi pe Mozart?". Și-ți spun din experiență, ritmul se prinde mai repede pe piese din astea, că uite, mie îmi place și Bon Jovi, dar nu știu să dansez pe „It's my life".

Ia-l pe Justin Bieber, încă obsesia puberilor! Copilașul ăsta recunoaște o melodie proastă când aude una și a vrut și el o felie din succes. Nici americanul nu o rupe cu piese pentru elitiști, așa că asocierea lui cu Luis Fonsi și Daddy Yankee pentru remixul la melodia lor nebună a fost primită oarecum firesc.

Bine, când acest Despacito devine cel mai vizualizat cântec de pe platformele de muzică și ți-l depășește pe al tău (adică al canadianului, o piesă dubios de bună, de altfel, „Sorry"), e o mișcare neașteptat de inteligentă din partea ta să rămâi în top, adâugându-ți numele cu un ft. înainte. Mai nasol e că și lui Justin Bieber îi este rușine s-o cânte în concerte și se scuză că nu știe cuvintele, limba, bla bla.

Când 490 de milioane de oameni ascultă remixul cântat de tine, n-ar trebui să-ți fie rușine. Cu melodia aia a lui mai veche, „Baby", e altă treabă.

Și mai e o chestie. Nu știu cum și de ce, dar piesa asta creată după o rețetă atât de simplă, care și-a mai arătat eficiența și în trecut (îți dai seama cum ar fi rupt Macarena, dacă ar fi trăit pe vremea YouTube?) a cucerit platforma asta. În toate felurile. La o căutare pe YouTube, îți vor apărea peste 10 milioane de rezultate de toate felurile: remixuri la țambal, la vioară cu goarnă, parodii, coveruri pe ritm de manea și celebrul de-acum clip cu Cătălina Gheorghiu și varianta ei pentru Despacito.

Cuvântul ăsta în titlul i-a adus și ei vreo 5,8 milioane de vizualizări, ceea ce mă aduce la următoarea concluzie. Țâța Despacito poate hrăni atâția! Altfel, la o căutare pentru Bon Jovi, că tot l-am pomenit mai sus, îmi apar nici 4 milioane de rezultate. Asta poate fi și de bine: trupa asta nu adună și clipuri la mișto.

Mai știi chestia aia enervantă de acum cinci ani? O chestie imposibil de fredonat, imposibil de dansat și imposibil de ascultat. Și nu, pe o scară a mizeriilor pop, aia era absolutul. Despacito, vorba lui Pleșu, e mai simpatică. Și pentru că a reușit să detroneze porcăria asta sud-coreană (2,9 miliarde vizualizări), merită să-mi pierd cinci minute din viață ca s-o ascult cap-coadă. Și să mai contribui cu niște click-uri mici acolo, ca să fiu sigură că asiaticul nu recuperează, vreodată, din diferență.

Pe bune acum? Nu curg mai frumos din difuzoare cuvinte precum „Pasito a pasito, suave suavecito" decât „Oppan Gangnam style"? Despre ce vorbim?

Știu că mai e un motiv să te bucuri că există Despacito: tipa aia bună din clip, Zuleyka Rivera, dar nu sunt bărbat și nu mă atinge fenomenul. E o tipă mișto și e normal să fie așa, c-a fost Miss Puerto Rico în 2006.

Altfel, repet, piesa asta n-are de ce să provoace sinucideri în masă, că doar n-a ajuns să se studieze la Conservator. E bine s-o iei drept ceea ce este: o chestie inofensivă, care-ți distrează neuronii obosiți, așa cum o făceau muzica lui Backstreet Boys și filmele cu Van Damme, când erai mic. Și să te culci liniștit, cu gândul că, vara viitoare, n-o să mai auzi nici de ea, nici de oamenii ăștia doi, Luis și Daddy. E selecție naturală, tati!