6 femei din România mi-au povestit cele mai horror experiențe pe care le-au avut la ginecolog

Nu știu pentru tine cum e, dar pentru mine, dintre toate vizitele medicale, cea de la ginecolog este cea mai nasoală. În primul rând, sunt într-o postură vulnerabilă: pe jumătate goală, așteptând ca cineva să îmi observe îndeaproape părțile intime ale corpului și să bage în mine tot felul de chestii metalice reci, sub o lumină albă de neon. Dacă mai pun la socoteală și momentul în care aștepți un rezultat Papanicolau, e practic un coșmar. 

Am aflat pe propria piele că mulți ginecologi au plăcerea sadică de a pune niște topping de umilință și rușine, în loc să-ți facă experiența mai ușoară. Cu toate astea, am norocul de a locui în București, ceea ce înseamnă acces ușor la servicii medicale, lucru mai puțin valabil pentru femeile din mediul rural. Un studiu efectuat de Salvați Copiii în 2017 arată că cinci din zece gravide minore din medii defavorizate nu au fost controlate de medicul ginecolog în sarcină.

Corpul femeii nu a primit nici în trecut foarte mult respect și nici protecție. Încă mă bântuie povestea bunicii mele, care a trebuit să facă un avort în anii ‘60, când lucrul ăsta era interzis în România. Aranjamentele se făceau pe ascuns, iar la emoțiile pe care bunică-mea le avea înainte de avort se adăugau și cele de a nu fi prinsă. A mers singură în apartamentul unui medic, iar chiuretajul a avut loc pe masa din sufragerie. În drum spre casă, a sângerat atât de tare încât a fost la un pas de moarte. Dacă îți întrebi mama sau bunica dacă au trăit povești de genul ăsta, ai toate șansele să descoperi cel puțin una și la tine în familie.

Cu toate astea, conform unor date colectate și analizate de Centrul Filia, aproape 60% din spitalele de stat din România nu fac în prezent întrerupere de sarcină la cerere. În Polonia, situația e și mai dramatică: la începutul anului, guvernul polonez a implementat interzicerea aproape totală a avorturilor, iar elevii sunt recompensați cu puncte în plus la note dacă creează opere de artă și povești anti-avort. 

Prima mea experiență traumatică la ginecolog a avut loc în adolescență, pe vremea în care educația mea sexuală era luată din revista Bravo, filmele softcore porn de la TV și discuțiile din fața blocului. Chestia asta m-a făcut ca, în timpul interviului de la începutul primei consultații, să mă simt ca la un examen oral care m-a prins cu lecția neînvățată. În afară de faptul că respir, am fost certată pentru tot: pentru că folosesc prezervativ în loc de anticoncepționale, pentru că nu am venit la ginecolog imediat după ce am făcut prima dată sex și, mai ales, pentru că nu am știut data ultimei mele menstruații.

Aici s-a atins punctul culminant, răbdarea tipei a ajuns la limită. A început să mă jignească, să mă facă aiurită și inconștientă, în timp ce eu ascultam supusă din spatele paravanului unde mă dezbrăcam cuminte, gata să mă urc pe scaunul ginecologic și să îmi deschid cu încredere și relaxare picioarele în fața ei. Consultul propriu-zis s-a simțit ca un viol, pentru că nicio apă curgătoare și nicio pasăre cântătoare nu m-ar fi putut face să mă relaxez în momentul ăla. 

Trebuie să recunosc că după povestea asta au trecut câțiva ani până la următoarea vizită, lucru pe care îl regret, pentru că am lăsat, timp de câțiva ani, o rană de pe colul uterin netratată. Când am reluat vizitele la ginecolog, am observat că am adoptat inconștient comportamente care în mintea mea erau arme împotriva umilinței. De exemplu, m-am surprins punând pe mine cele mai elegante haine din dulap, eventual puțin toc, cât să-mi dea un aer de autoritate, ceva să strige „de tipa asta ar fi bine să nu te iei” (am aceeași ținută și pentru ANAF).

Bineînțeles că asta nu a făcut vreo diferență - maturitatea și respectul pe care voiam să le impun nu au supraviețuit diminutivelor infantilizante din timpul consultației, de genul „piciorușe”, „funduleț”, „graviduță”. Poveștile despre umilință și putere au continuat pe masa de consult ginecologic.  

În urmă cu câțiva ani, în timpul unui consult, adică cu două degete în mine, doctorița a exclamat: „Aoleu, ce avem aici?!”, moment în care mi-a venit natural să sar de pe masa de examinare și să o lovesc cu un picior în cap în coborâre. Cu un reflex probabil studiat, mi-a barat piciorul înainte să o ating. Mi-a comunicat sec și sigur că trebuie să-mi scot ovarul drept, pentru că este „pietrificat”. Nu am vreo diplomă în medicină, dar am destule cunoștințe cât să-mi sune dubios diagnosticul de ovar pietrificat. În urma unor alte investigații, am aflat că era vorba despre un fibrom extrauterin. 

Lipsa educației sexuale (lucrurile nu s-au schimbat prea mult de când eram eu puștoaică) și rușinea de a merge la ginecolog îngroașă rândurile femeilor care mor de cancer de col uterin. Statisticile arată că, în fiecare zi, șase femei își pierd viața în urma acestui tip de cancer. 

Am vrut să înțeleg mai bine ce poate determina pe cineva să evite vizitele la ginecolog, așa că am vorbit cu mai multe persoane despre experiențele nefericite pe care le-au avut.

Primul meu control ginecologic de la 16 ani a fost un mix ciudat între abuz și dorință de control. Gândindu-mă în urmă, am impresia că tipa la care am mers mi-a zis niște lucruri neadevărate, doar ca să nu fac sex. Prima chestie pe care mi-a spus-o și care m-a marcat o perioadă lungă de viață, a fost că am uter retrovers și că nu o să pot face copii. Lucru care peste niște timp s-a dovedit fals, în urma unor alte investigații.

Al doilea diagnostic aiurea care m-a urmărit multă vreme a fost că am himenul gros și că va trebui să aștept să se subțieze ca să încep să fac sex. De atunci până la prima experiență sexuală am rămas cu o anxietate mare. Îmi treceau mereu prin minte întrebări de genul „cine are himenul subțire?”, „cum să-l fac să se subțieze mai repede?”. Puteam fi acea fată a căror întrebări să fie publicate în revista Bravo Girl, lângă altele de genul „poți rămâne însărcinată după un sărut?”.

La 20, deși luam contraceptive, m-am trezit că nu mi-a venit ciclul și mi s-au umflat sânii peste măsură. M-am dus la ginecologie, la Clinica Marie Stopes, unde mi s-a confirmat sarcina. Am plecat amețită, stabilind că revin când mă hotărăsc ce fac. Două zile de plâns mai târziu, noaptea, am început să sângerez puternic. Am sunat la clinică, unde mi-au zis că nu mă pot ajuta, că-s sigure că sufăr un avort spontan, și că ar fi bine să merg la Spitalul Universitar.

Leșinată de nesomn, oboseală, tristețe și dureri, am așteptat pe holurile spitalului până când m-a primit un medic tânăr căruia i-am spus că sângerez puternic și aș vrea să mi se facă un chiuretaj. Mi-a răspuns indignat că suntem în post și că ar trebui să-mi fie rușine să cer asta acum.

M-a pus să aleg între a mă duce la clinică să-l fac sau să aștept până luni, ca el să poată face chiuretajul în afara perioadei de post. Pentru că nu mi-am permis financiar să merg la clinică, m-am întors cu inima grea și vinovată la jegul acela, după ce am stat trei zile sângerând, în pericol de infecție. M-a tratat în scârbă, făcusem un păcat, pierdusem o sarcină. Îmi pare nespus de rău că nu am știut care-mi sunt drepturile atunci și că nu l-am reclamat la Colegiul Medicilor.

În urmă cu cinci ani, mi-am făcut coming out-ul pentru prima dată la ginecolog. Când i-am spus doctoriței că motivul vizitei mele era tulpina canceroasă de HPV pe care prietena mea și-o descoperise, a început să râdă. Mi-a spus că nu așa se transmite HPV-ul. I-am spus că am întreținut relații sexuale, a urmat o tăcere super incomodă, iar după ce și-a revenit din șoc m-a întrebat sec: „Ești virgină?”. Deși îmi făcuse un control, nu putea trece peste preconcepția cum că doar un bărbat te poate dezvirgina.

La un alt consult, la care am ajuns în urma unei infecții, atunci când mi s-a prescris un tratament cu ovule, am întrebat dacă ar trebui să ia și partenera mea același tratament. Doctorița mi-a răspuns pe un ton superior: „Bărbații nu iau ovule”. Am repetat cuvântul parteneră și, la fel ca în primul caz, a urmat tăcere. Asistenta ei mai tânără râdea. Apoi a urmat o serie de întrebări curioase și intruzive, despre cum anume am făcut sex și cum am luat infecția. Îți dai seama că nu am vrut să-i fac tot eu educație sexuală.

Amicele mele m-au întrebat de ce îmi fac coming out-ul la ginecolog, dar eu nu văd de ce ar trebui să mă ascund. Ar trebui să facă asta mai multe persoane, așa poate se educă și medicii care au rămas în urmă.

Pe fondul unor probleme cu imunitatea, mă chinuiam de doi ani cu o candidoză recurentă. Pentru trimiterea la ginecolog, am fost mai întâi la un medic generalist, care m-a privit din cap până-n picioare și mi-a spus: „Sunteți așa tânără, arătați așa de bine! Ce păcat că nu se pot bucura bărbații de dumneavoastră!”

Doctorița ginecolog, deranjată că m-am prezentat cu o simplă candidoză, mi-a spus că timpul ăsta ar putea fi folosit pentru femei care au cancer. Tratamentul propus: să merg mai des la mare. Peste câțiva ani, ironia sorții a făcut să ajung la aceeași tipă, cu o leziune precanceroasă pe colul uterin. De data asta, mi-a prescris un tratament pentru infecție, pe care ar fi trebuit să mi-l dea în cazul candidozei. Mi-a spus „dacă e să faci cancer, oricum o să-l faci, n-are sens să încerci altceva”. 

Am prins o tulpină de HPV și am făcut condilomatoză. M-am dus la un medic cunoscut, care a început consultația cu un sfat necerut, să nu avortez în cazul în care rămân gravidă în următoarele luni, pentru că este singura mea șansă în viață să am un copil. Mi-a dat un tratament care mi-a făcut mai mult rău și de la care sângerat nasol, așa că m-am dus la urgențe la Polizu.

Am fost băgată într-o cameră desprinsă dintr-un film horror, care în mijloc avea o masă ca cea a lui Mengele. După un sfert de oră în care am stat pe masa aia singură, cu picioarele deschise, m-a preluat un medic care s-a uitat scârbit și a zis: „Ne mai spălăm și noi?”. Evident că îmi făcusem igiena intimă înainte, doar că infecția, condilomatoza și tratamentul care mă umpluse de sânge nu ajutau neapărat aspectul fizic. Din fericire, eu am trecut peste, multe femei nu merg la medic decât atunci când e prea târziu.

La prima mea vizită la ginecolog mi s-a spus că, dacă nu slăbesc, nu vor vrea bărbații să mai facă sex cu mine, și dacă chestia asta se va întâmpla, voi avea probleme de sănătate.

După mai mulți ani, am ajuns la un alt medic, destul de cunoscut. În momentul în care eram în poziția cea mai vulnerabilă, cu picioarele desfăcute în fața lui pe scaunul de ginecologie, mi-a luat pliul de grăsime din zona abdomenului inferior între degetele lui și m-a întrebat „ce-i cu asta?“. Chiar dacă ar fi fost un context în care greutatea să-mi influențeze negativ starea de sănătate, ar fi ok să aibă grijă cum pune problema. Ce a făcut el a fost absolut umilitor. Deși greutatea mea era undeva între limita dintre normal și supraponderal, toată discuția despre tratamentul pe care aveam să-l urmez s-a focusat pe faptul că ar trebui să slăbesc.

Sunt o persoană ipohondră, iar de câteva luni iau și un tratament pentru depresie. Pentru mine, orice vizită la medic este dificilă. M-am dus la un doctor ginecolog în care aveam încredere și l-am prevenit despre ipohondria mea și despre faptul că mi se face foarte frică chiar și în timpul unei consultații de rutină.

În mijlocul ecografiei transvaginale, mi-a spus îngrijorat că vede ceva. Deja începuse să-mi fie frică, iar când  am auzit că cuvântul „formațiuni”, eram în plin atac de panică. L-am întrebat dacă este cancer, iar el mi-a tăiat-o cu „nu pot să aflu dacă tu pui întrebări stupide!”. Pentru că a simțit că nu a fost ok felul în care mi-a vorbit, căuta validarea mea cu întrebări de genul: „Nu-i așa că plecați de la mine mai liniștită decât ați venit?”. Încerca să mă convingă că m-a tratat cu profesionalism, voia ca eu să-l fac să se simtă bine în legătură cu atitudinea pe care a avut-o, chestie pe care nu am făcut-o.

Urmarea pentru mine a fost că m-am întors la somniferele și la calmantele la care tocmai renunțasem. Când am primit poză cu rezultatele la analize, într-un colț, lângă numărul meu de telefon stătea scris „F.F. dificilă”.

Majoritatea persoanelor cu care am vorbit mi-au spus că regretă faptul că nu le-au spus medicilor ce nu e în regulă. La fel ca ele, și eu sper ca cele care citesc articolul ăsta să aibă informații în plus despre ce înseamnă un abuz făcut de medicii ginecologi, să nu-l accepte și să meargă în continuare la controale de rutină.

Am vorbit cu Elena Gheorghe, medic rezident la Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie Prof. Dr. Panait Sîrbu, despre cum ar fi o atitudine medic - pacient ok, și ce ar trebui să facem în cazul în care nimerim un doctor care nu ne e pe plac.

„Din punctul meu de vedere, o pacientă care a avut o experiență mai puțin plăcută la un control efectuat anterior nu trebuie să renunțe la continuarea investigațiilor, pentru că atitudinea asta ar putea efecte negative asupra evoluției problemei medicale, dacă nu e depistată și tratată timpuriu. Ar fi necesar însă să recurgă la o a doua opinie, preferabil să se adreseze unui medic specializat pe problema pe care presupune că o are sau cu care a fost diagnosticată. E posibil uneori ca lipsa clarificărilor sau o abordare inabilă la primul cabinet să fie generată și de faptul că medicul cu care ea a avut primul contact să nu fie familiarizat în practica sa zilnică cu patologia pe care o are pacienta. 

Mi-am adus aminte de o chestie pe care mi-a zis-o un prieten, că atunci când ieșim din cabinetul unui medic, oricare ar fi acela, noi trebuie să plecăm cu lecția învățată. Pacienta trebuie să înțeleagă ce i s-a explicat, să-i pună întrebări medicului și acesta să-i dea răspunsurile de care are nevoie pentru a-și înțelege problema. Femeile trebuie să simtă empatie din partea noastră, fie că vorbim de medici sau asistenți, pentru că noi ar trebui să fim sprijinul lor. Pacientele trebuie să se simtă în largul lor la consultație și să-și poată explica problemele în cel mai firesc mod.”

Andreea Găzdaru este psihoterapeut cognitiv-comportamental. Între terapii individuale și grupuri de dezvoltare personală, strecoară niște terapie personală și scrie.