Mă tot gândesc că am ucis oameni, din greșeală, doar cu mintea

OCD (tulburarea obsesiv-compulsivă) înseamnă mai mult decât ce vezi de obicei prin media. Nu se manifestă doar prin obsesia pentru ordine și curățenie – există multe simptome complexe și variate ale OCD-ului care afectează bărbați, femei și tineri din toate etniile, culturile și mediile socio-economice. Obsesiile, gândurile repetitive care devin tipare nesănătoase de comportament și acțiuni pe care le faci ca să reduci gândurile, se pot manifesta prima oară în copilărie sau adolescență, dar pot apărea oricând pe parcursul vieții. E important să știm că OCD-ul se poate trata și primul pas spre recuperare e să mergi la doctor. Dacă ai observat că treci prin astfel de dificultăți și crezi că s-ar putea să ai OCD, vorbește cu medicul tău de familie despre potențiale metode de tratament.

Îmi amintesc foarte clar noaptea în care a început. Eram pe spate, cu ochii spre tavan, și jonglam în cap fusuri orare. Aveam 17 ani și eram îndrăgostită până peste cap de un băiat cu doi ani mai mare ca mine. El era undeva în sud de Ubud, unde cânta și fuma iarbă, în timp de eu îmi frângeam mâinile în Melbourne. O voce mititică – asemănătoare cu a mea – mi-a șoptit în cap: „Îl urăsc pe James. Îl urăsc din toată inima." A repetat asta obsesiv și, de câte ori încercam s-o opresc, devenea mai puternică. Se simțea ca o pedeapsă. Ca și cum un circuit din creier o luase razna. Și simțeam că, dacă vocea va continua, lui James o să i se întâmple ceva rău de tot. Pentru că zisesem că-l urăsc, deși nu-l uram. Din cauza chestiei ăsteia, i-am plâns pseudo-moartea lui James de nenumărate ori.

Dar James era bine mersi, evident.

Pure-OCD nu se manifestă prin dorința incontrolabilă de a te spăla pe mâini sau de a-ți aranja biblioteca pe culori. Dar tot OCD este, deși compulsivitatea – care cauzează anxietate gravă – există doar în mintea persoanei afectate. Din acest motiv, când suferi de asta, îți cauți de făcut ceva fizic care să-ți distragă atenția. În prezent, eu am o chiuvetă plină de vase care îmi solicită atenția… asta când reușesc să nu mă las dominată de gânduri violente și intruzive despre cum mor cei mai dragi oameni din viața mea.

Se manifestă cam așa: Iubitul meu nu mi-a răspuns la un mesaj de 45 de minute. Nu a fost online timp de o oră. Cum merge cu mașina la muncă și, de obicei, face drumul în 25 de minute, înseamnă că a avut un accident. Încep să verific dacă au fost accidente pe traseul lui. Se pare că n-au fost. Dar dacă a luat-o pe altă parte? E o pedeapsă – știam că o să se întâmple. E din cauză că săptămâna trecută am dansat pe un cântec al unui tip cu care mi-am tras-o mai demult. N-ar fi trebuit să fac asta. Nu e de mirare că mi se întâmplă tragedia asta acum. Dacă n-aș fi făcut asta, iubitul meu n-ar fi avut accident. Nu e activ de 65 de minute și deja mă doare tot corpul.

Așa se simte pure-O: sunt sigură că, pentru că am făcut sau am zis ceva greșit, voi fi pedepsită corespunzător. Așa ajung să evit locuri, obiecte și oameni fără motiv, de teamă că, dacă intru în contact cu ele, se va întâmpla ceva rău. Caut compulsiv consolare la una sau două persoane care mă cunosc și mă liniștesc de fiecare dată: îmi spun că dacă iubitul nu mi-a răspuns la mesaj, nu înseamnă că a murit. Și chiar dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva rău, n-ar fi din cauză că n-am râs din toată inima la o glumă de-a lui acum șase ani.

Mi-am imaginat lucruri atât de urâte și de grave pe care nu le pot scrie, de teamă că se vor întâmpla dacă le ademenesc. Tot felul de moduri groaznice în care mor cele mai dragi persoane ale mele. Înainte să se îmbarcheze într-un avion spre Sri Lanka, taică-miu avea telefonul închis. L-am sunat la birou. Am sunat-o pe maică-ma. M-am certat cu colegul lui de birou despre ce dracu' face tata de nu pot da de el. I-am trimis un mail. De trei ori.

Eram aproape sigură că știam ce a pățit. Taică-miu mănâncă prea multă sare. Mi l-am imaginam cum se îneacă în supa de dovleac, printre ouă și costiță pline de sodiu. Deja începusem să-i plâng moartea. Îi cedase inima sigur.

Pure-O e un atac de panică pe cale să se declanșeze: procesul de a boci după cineva aproape zilnic, deși persoana respectivă n-are nici pe dracu'. E obositor și derutant și te consumă. Înseamnă să trăiești într-o stare continuă de panică, de parcă lumea ta ar putea face implozie în orice clipă.

Totuși, OCD nu te împiedică să gândești rațional. În mintea mea există și o voce rezonabilă care îi râde în față și îmi spune că totul o să fie bine. Dar chestia asta mă face să nu merg la doctor ca să cer ajutor. Gândurile obsesive și compulsivitățile sunt jenante și absurde, dar totuși inevitabile. E enervant și obositor să trebuiască să le ceri celor dragi să-ți amintească în fiecare zi că sunt în viață.

Dar în momentul în care am vorbit cu o prietenă (care întârziase la cină din cauza traficului și nu din cauza unui accident îngrozitor, cum îmi zicea OCD-ul) și i-am spus cum mă simțeam, totul a părut mai ușor. După ce i-am destăinuit ce simt de fiecare dată, am putut să-i zic și alte dăți, relaxată: „Scuze, iar m-a copleșit OCD-ul. Tre' să știu că ești ok". Înainte țineam toată frica în mine și nu aveam curajul să-i spun ce simt.

Acum, după ce am fost la o psihiatră și i-am arătat listele dubioase pe care le colecționez pe telefon și i-am povestit de câte ori am ținut doliu inutil, am șanse să mă recuperez. Am acces la resursele necesare ca să mă pot vindeca.

Multă vreme, am fost diagnosticată cu anxietate – și e clar că sufăr și de asta. Dar e alimentată de OCD. Dacă tratez doar anxietatea, e ca și cum aș pune un pansament pe rană, fără s-o dezinfectez. Tratamentul cere efort, persistență și ajutor din exterior. Dar ajutorul corect. Mi-am programat o consultație la un psiholog specializat în tipul meu de OCD. Dar, între timp, practic sinceritatea și am grijă de mine. Nu mă mai tem să-mi exteriorizez fricile.

Dacă ascult un cântec la radio și sunt convinsă că iubitul meu o să moară din cauza asta, îi spun unei persoane de încredere care mă cunoaște. Îmi spun în repetate rânduri că nu sunt un om rău și îi rog pe cei dragi să îmi observe comportamentul. OCD-ul nu e doar povara mea și, cu ajutorul celorlalți, pot să-l observ și să-l înțeleg cu claritate.

Bolile mintale sunt intimidante, dar de multe ori din cauză că persoanele care suferă de ele nu au curajul să-și dezvăluie problema celor din jur. Dar nu numai că e ok să ceri ajutor – sau să-ți descarci gândurile care te macină despre toți cei dragi – e chiar esențial să faci asta dacă vrei să te vindeci.

Urmărește-o pe Madison pe Instagram.