​E un iad să ai un iubit care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă

Sunt, în continuare, convinsă că am cunoscut cea mai importantă persoană din viața mea de adult, dar nu mi-am imaginat niciodată că îmi voi planifica viitorul cu cineva care se teme, de multe ori, să mă atingă. Am ieșit cu sociopați, dependenți de droguri și alcoolici, dar nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi viața cu o persoană care suferă de OCD (tulburarea obsesiv-compulsivă).

Acum un an, când l-am cunoscut pe Tony, mi-a dezvăluit imediat că suferă de tulburarea obsesiv compulsivă (OCD), o tulburare anxioasă marcată de gânduri obsesive greu de controlat și ritualuri repetate. Faptul că a simțit nevoia să-mi dezvăluie această informație e o dovadă că tulburarea îi controlează viața. Tulburarea poate fi gestionată, dar te și consumă enorm – un psiholog mi-a povestit despre pacienți cu OCD internați în spital care se temeau să bea apă pentru că aveau impresia că e contaminată.

Institutul American de Sănătate Mintală a raportat că 2,2 milioane de persoane trăiesc cu această tulburare, dar bărbații sunt afectați de ea mai des decât femeile, iar majoritatea persoanelor sunt diagnosticate în jurul vârstei de 19 ani. Tony a fost diagnosticat acum zece ani și, de atunci, a fost internat în spital de două ori. Spune că pur și simplu o lua razna și nu putea ieși din cameră de teama amenințărilor care simțea că îl pândesc. Astăzi, OCD-ul i se manifestă prin gânduri obsesive despre igienă; are des mâinile uscate și crăpate din cauză că le spală atât de des. Nu atinge nimic ce i se pare murdar – clanțe publice, prosoape folosite. Nici măcar pe mine, uneori.

Dar ne-am îndrăgostit din prima clipă. Tony era un ascultător minunat, foarte citit, plin de compasiune, cu simțul umorului. Ne-am cunoscut într-o luni și, când am plecat într-o excursie vineri, eram deja inseparabili. Deși abia ne cunoscusem, mi-am dat seama repede că Tony era un tip sensibil și iubitor. Abia mai târziu am văzut cât de tare îl afectează tulburarea.

O zi cu Tony arată cam așa: Mă trezesc lângă el și trebuie să mă abțin să-l ating. Nu-și atinge fața sau părul până n-a făcut duș, din cauza uleiurilor ascunse de pe mâini (nici eu nu pot să-l ating, din același motiv). La un moment dat, nici măcar nu mă îmbrățișa înainte să plece la muncă dacă nu făcuse duș înainte. Încă refuză contactul fizic dacă mă ating de ceva ce i se pare murdar, cum ar fi un zid public, sau dacă mi-a căzut haina pe jos.

Spăl lucruri în fiecare zi, ca Tony să se poată șterge mereu cu un prosop curat după duș. Tony are nevoie de un prosop nou în fiecare zi și preferă să fie prosoape albe, ca să vadă orice pete care nu s-ar vedea pe un prosop colorat. Dacă observă că s-a șters cu un prosop pătat, face duș din nou și se șterge cu un prosop curat.

Odată, am folosit un produs de curățare greșit pentru canapea și a evitat să se așeze pe ea timp de trei săptămâni.

Evident că e mult de muncă în orice relație, dar presiunea e și mai mare atunci când cele mai mărunte acțiuni pot provoca o criză. Chiar și atunci când Tony nu își poate comunica direct limitele, ele tot dictează, silențios, ce trebuie să facem. Am ajuns să-i văd boala ca pe o entitate separată – Tony vrea să fie iubitor fără constrângeri, dar OCD-ul vrea să ne controleze viețile. După ce face o criză sau ne certăm, îmi dau seama că i-ar plăcea să ne împăcăm ca un cuplu obișnuit – cu afecțiune fizică, o îmbrățișare care să spună „Îmi pare rău " – dar OCD-ul nu-l lasă să facă asta.

De atâtea ori am plâns și mi-am dorit ca Tony să fie normal. Am ajuns să urăsc activitățile distractive și ocaziile speciale pentru că, odată cu entuziasmul, crește și anxietatea. Tony a ieșit val vârtej din restaurante și baruri pentru că cineva a vărsat, din greșeală, un pahar cu băutură pe el. Când suntem la petreceri, știu că nu trebuie să-l sărut pe nepregătite, pentru că îi pot declanșa o criză. Odată a refuzat să mănânce într-un restaurant pentru că i-a căzut umbrela pe jos. În mintea lui, nu se întâmplă accidente pentru că tot ce face e premeditat – e mereu foarte prudent și se așteaptă să fiu și eu la fel.

Nu există tratament pentru OCD, dar, la fel ca majoritatea bolilor mintale, poate fi gestionată cu susținere și tratamentul corect. Tony face terapie și ia 40 până la 60 de miligrame de Paroxetine (un medicament care se dă pentru gestionarea OCD-ului) în fiecare zi. Lucrurile astea îl ajută, dar tot nu funcționează atât de bine pe cât și-ar dori. Fără tratament, tulburarea nu se rezolvă aproape niciodată de la sine.

După un an împreună, deja știu să anticipez ce l-ar putea deranja pe Tony și încerc să fiu stâlpul lui de susținere. Dar e obositor să susții un partener cu OCD în fiecare zi. Mereu sunt preocupată de ce l-ar mai putea supăra și mă întristează că ne străduim atât de mult să ne bucurăm de cele mai simple lucruri în viață. Nu există spontaneitate. Și fără spontaneitate, cum poate exista dragoste?

Și totuși, aceasta e persoana pe care o iubesc. Relația cu Tony m-a făcut o persoană mai plină de compasiune, dar m-a și umplut cu o tristețe profundă și am ajuns să nu suport partea din el care suferă. Dar în momentele mele de liniște, trebuie să-mi reamintesc că Tony e nevoit să trăiască cu o tulburare îngrozitoare și, dacă ar putea schimba lucrurile, ar face-o.

Înainte să îl cunosc pe Tony, râdeam când prietenele mele spuneau: „Mamă, ce OCD sunt! " Acum nu mi se mai pare atât de amuzant.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre tulburări mintale:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Utilizatorii de droguri modificate pot descoperi involuntar leacuri pentru tulburări mintale
Ce te faci dacă depresia este sinonimă cu adevărul?
Schizofrenia, religia şi OTV-ul au transformat-o pe mama într-un monstru