Cum am devenit unul dintre cei mai bazați contrabandiști de artă din lume

După ce a transformat contrabanda de artă internațională într-o artă în sine, Michel Van Rijn a fost căutat de toate autoritățile din lume pentru transportul pe ascuns a multor opere de artă valoroase peste ocean și pe uscat. Cu contul din bancă plin de milioane de dolari, Michel ducea o viață de lux. Avea avioane private, un harem de femei frumoase și făcea afaceri cu cei mai periculoși infractori – dintre care mulți erau membri în diverse guverne (și probabil încă sunt).

Omul s-a ocupat cu traficul de artă de la 20 de ani. A avut de-a face cu gangsteri de prima clasă și dealeri de artă, a fost împușcat, extrădat, arestat, vânat de MI6 și de Interpol și a primit fotografii cu copiii lui prin poștă drept amenințare de la dușmanii săi.

N-a dat multe interviuri în ultimii ani, dar eu am reușit să-l găsesc și să-l conving să stea de vorbă cu mine. După ce a aflat că am făcut box înainte să devin jurnalist, Michel m-a plăcut instant, că doar și el e luptător. La un moment dat erau atâtea recompense pe capul lui, încât detectivii de la Scotland Yard puneau pariuri pe câte zile mai avea de trăit până să fie ucis de un asasin plătit.

Bine făcut, bărbos și dur, Michel m-a întâmpinat trăgând un fum din țigară și a fost de acord să-mi povestească despre cum a devenit regele contrabandei de artă.

VICE: Contrabanda de artă nu pare un hobby foarte des întâlnit. Cum ai intrat în asta?

Michel: Pe când aveam 15 ani fusesem exmatriculat din 15 școli. Cred că eram hiperactiv, aveam ADHD sau ceva, pentru că uram școala din tot sufletul și mereu căutam ceva nou. Așa că am început să importez haine ieftine pentru hipioți din Istanbul. Erau un fel de piei de oaie întoarse pe dos cu mâneci. Am început să le vând într-un bar de hașiș din Olanda. Se vindeau ca pâinea caldă. Deci aveam multe drumuri de făcut între Istanbul și Olanda. Afacerea mergea bine și la un moment dat m-a abordat în Istanbul un bărbat pe nume E.

E. își făcuse un nume pe piața internațională de artă, cât și pe piața neagră. Probabil a văzut că aveam potențial. Evident că trebuie să-ți asumi niște riscuri în lumea traficului cu artă, iar el a considerat că eram genul de om care și le-ar fi asumat. Ceea ce era adevărat. Aveam și pașaport olandez, ceea ce nu era de lepădat. Deci E mi-a cerut să duc niște lămpi bizantine antice furate și niște crucifixuri în Olanda. Le-am dus și le-am vândut pe mulți bani unor colecționari privați din Europa.

Mulțumit de munca mea, data viitoare mi-a încredințat o misiune în Armenia. Când am ajuns acolo, am băut cu șeful poliției. Era o organizație mare care aducea multe lucrări din Moscova și Leningrad. Rușii și armenii erau ca niște clanuri mafiote. Erau foarte bine organizați și lucrau împreună. De acolo am luat niște lucrări de artă și am zburat la Beirut – vameșii de acolo erau pe mână cu noi. I-am mituit. Asta a fost prima oară când am făcut contrabandă la scară mare.

Cu ce ai făcut trafic?

Icoane Fabergé. Cu carul. Îi vedeam cum le încărcau în avion în timp ce stăteam înăuntru pe locul meu. Aproape nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Îi vedeam cum îmi urcă bagajul în avion, urmat de trei containere imense cu artă furată.

Ai fost numit cel mai de succes contrabandist din lume. E un titlu important. De ce e nevoie ca să ajungi la nivelul ăsta?

E un titlu foarte pretențios, dar da, am fost un contrabandist bazat, ce să zic. Am fost foarte ambițios. Lucrurile au început să devină serioase când am mers în Rusia după Beirut. În Rusia, toți contrabandiștii lucrau împreună ca să poată pune gheara pe cât mai multe țări. Deci dacă te asociai cu un membru al unui clan, te puteai împrieteni cu toate clanurile. Eram super implicat pentru că cunoșteam pe toată lumea și puteam ajunge la oricine. Puteam ajunge și în țările din spatele cortinei de fier. Aveam de-a face și cu VIP-uri. Nu-ți închipui că era vreo organizație de doi lei – făceam afaceri cu oameni situați foarte sus pe scara politică. Trebuia doar să te asiguri că fiecare își primește partea lui.

Îmi amintesc că luam cina cu vedete și sub masă era o prostituată. Trebuia să încerci să nu-ți trădezi emoțiile în timp ce ea se târa dintr-o parte în alta sugându-le-o tuturor. Dacă nu reușeai să te abții în timp ce ți-o sugea, trebuia să achiți nota de plată. [râde]

În Rusia am învățat și să beau, pentru că dacă nu beai cu ei, nu aveau încredere în tine. Deci am învățat să cumpăr icoane beat mort. Acolo am învățat lucrurile de bază. Rușii sunt foarte educați. M-am simțit atât de bine încât am și uitat că eram acolo să învăț. Aici am învățat prima oară cum se face contrabandă la modul serios. Exista o piață neagră și eu am devenit un portal prin care se putea vinde orice în Occident.

Cui vindeai arta furată?

Plantam obiecte pe la licitații. Aveam o galerie și existau mulți cumpărători pe piață care procurau obiectele direct. Profiturile erau imense.

Cumpărătorii știau că e vorba de artă furată?

Da, ce căcat?! Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar piața de artă e o industrie de miliarde de dolari. Dacă contrabanda n-ar fi tolerată la anumite nivele, băncile nu și-ar atinge niciodată obiectivele. Nici măcar nu se chema că fac contrabandă pentru că introduceam obiectele aproape oficial. Trebuia doar să dau niște bani oamenilor potriviți.

Care e cel mai scump obiect cu care ai făcut contrabandă?

N-o să te mint. Pachetele din Rusia valorau între unul și trei milioane, ceea ce în anii '60 însemna o grămadă de bani. Și erau călătorii regulate – de două ori pe lună. Ploua cu bani, așa că mi-am stabilit sediul în Beirut. Beirut era o piață fără banking, deci puteai schimba un milion de dolari în piața publică și nimeni nu te întreba nimic. Bineînțeles că trebuia să te joci de-a șoarecele și pisica cu Interpolul.

Cum ai reușit să scapi de ei de atâtea ori?

Trebuie să fii mereu cu un pas înaintea lor. Pe cei mai mulți îi puteai mitui, dar pe unii nu. Eram arogant. Uneori mă expuneam pericolelor. Eram prost, dar apoi mă vedeam la știri și mă simțeam mândru, le arătam că pot face contrabandă chiar sub nasul lor, deși mă căutau peste tot. Călătoream cu pașapoarte false, îmi puneam lentile de contact, mă vopseam blond…tot felul de trucuri de doi lei. Pe vremea aia mergeau.

Până la urmă ai început să colaborezi cu poliția. Ce te-a făcut să-ți schimbi atitudinea?

Eram mereu pe fugă și până la urmă am fost arestat la vila mea din Marbella. Îl cunoșteam pe unul dintre capii mafiei care avea și el o vilă în zonă. Suntem buni prieteni. Deci la zece minute după ce am fost arestat, avocatul lui era în celula mea. Mi-a spus: „Felice nu poate veni, dar îți transmite calde salutări". După care am fost trimis în Madrid unde am cinat cu un membru important al poliției. A aranjat să fac închisoare acolo în loc să fiu extrădat în Franța unde eram căutat de multă vreme. A fost cea mai mișto perioadă la răcoare în Madrid. Știam că o să ies într-un an și am cumpărat un telefon mobil de la unul din băieții de acolo. Era ca în filmul Goodfellas. Aveam propria bucătărie, propriul duș și în fiecare zi puteam mitui un gardian să meargă la piață să-mi facă cumpărăturile – era fantastic.

Sună mișto, da.

A fost, dar lucrurile s-au schimbat mai târziu când am plecat la Jos Plateau în Nigeria. Am văzut capetele astea incredibile din teracotă pe care localnicii le îngroapă în pământ pentru strămoșii lor. Puteau costa milioane de dolari, iar eu eram acolo să le cumpăr. Dar apoi am cunoscut oamenii – pe Jos Plateau e foarte rece noaptea și stăteam în jurul focului de tabără - și am văzut că abia aveau ce mânca, dar totuși stăteau treji toată noaptea ca să protejeze cultura strămoșilor de vulturii care vin și le dezgroapă și le fură, ba chiar și ucid ca să pună mâna pe sculpturile din teracotă. Mi-au frânt inima. Nu te poți juca cu așa ceva. Nu vrei ca oamenii să moară de dragul artei. Totul era doar un joc până am urcat pe dealul ăla și m-am izbit de realitate. Dacă așa ceva nu te schimbă, nu ești om.

Apoi am aflat că la o galerie din Londra urmau să fie expuse o grămadă de obiecte Nok din teracotă, fiecare în valoare de vreo 400 000 de dolari, care fuseseră vândute unora dintre cei mai bogați oameni din lume. Aș fi putut face mulți bani dacă mă apropiam de dealer și-i șopteam că n-o să suflu o vorbă despre proveniența statuetelor dacă mă plătește. Dar m-am dus la ambasada nigeriană și l-am convins pe ambasador că statuetele Nok fuseseră furate.

Am fost la galerie cu poliția și cu vreo 20 de nigerieni în ziua deschiderii. Era plin de snobi care beau șampanie și am intrat peste ei să închidem locul. Le-a căzut falca! Le-am spus că nu pot călca în picioare moștenirea culturală a acestor oameni. N-am vrut să fac pe eroul, dar pur și simplu mi-am dat seama că de unele lucruri nu poți să-ți bați joc pentru bani.

Cum ai supraviețuit când erau atâtea recompense puse pe capul tău?

Mi-am confruntat dintotdeauna problemele. Uneori trebuie să arăți că ai coaie. E ciudat și cumva amuzant că mulți dintre vânătorii ăștia de recompense te respectă dacă nu te ascunzi. Când mafia iugoslavă voia să-mi răpească tatăl și fiul pentru că îi călcasem pe bătături, m-am întors în Amsterdam și le-am spus: „Dacă vreți să mă omorâți, omorâți-mă. Dacă-mi vreți banii, s-o sugeți!" Ăsta e limbajul lor. Stăteam cu bodyguarzii pe o terasă din Amsterdam și au trecut pe lângă mine cu mașina și au tras în mine. M-au nimerit în picior.

Brrr. Cum a fost?

Doar o zgârietură. [râde]

Ca să fiu sincer, sunt uimit că ești încă în viață.

Am fost împușcat de trei ori în trei ocazii diferite. Mi s-a pus pistolul la tâmplă, m-a fugărit poliția…A trebuit să fiu cameleon ca să supraviețuiesc. După cum știți, vorbesc multe limbi. Și nu mă atașez de nimic pe lumea asta. Am trăit mereu la limită – dacă auzeam un zgomot, îmi împachetam lucrurile și o ștergeam dracului imediat. Nu trebuie să te obișnuiești prea tare cu nimic. Pot dormi ca un bebeluș pe un câmp deschis.

Un film despre viața lui Michel, scris și regizat de specialistul în subcultură King Adz și co-produs de fostul agent CIA Bob Baer e momentan în lucru. Numit Iconoclastul, va fi ca o Gomora care se petrece în Luvru, iar Michel Van Rijn va fi jucat de un Tom Hardy bărbos (sau cel puțin așa se zvonește.)

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre contrabandă:
Ghid de festival: cum să faci contrabandă
Pe câinii de pază din aeroport îi interesează doar brânza și cârnații din bagajele oamenilor
Cartelurile își construiesc drone DIY ca să treacă droguri peste graniță