Cea mai mare problemă a campaniei #MeToo de care nu vorbește nimeni

Hashtagul #metoo a devenit viral cu femeile care publică acuzațiile de agresiune sexuală și viol față de persoane publice, cum ar fi Harvey Weinstein de la Hollywood și Rimaru de la noi.

Actrița Alyssa Milano a postat pe Twitter: „Sugerat de o prietenă: dacă toate femeile agresate sau abuzate sexual ar scrie «me too» la status, poate le-am da oamenilor o imagine de ansamblu asupra magnitudinii problemei." De atunci, Ebony a dezvăluit că o campanie cu același nume și scop, deși fără popularitatea social media, a fost inițiată acum 10 ani de o femeie african-americană, pe nume Tarana Burke.

Succesul campaniei a fost catalizatorului saturației de pe orice platformă, iluminând până la refuz ubicuitatea violenței sexuale. Mulți oameni au ales doar să distribuie fraza originală din postarea Twitter. Alții au intrat în detalii înfiorătoare despre propriile experiențe. Însă mai sunt și cei ca mine, care au vociferat o relație ambivalentă și năbădăioasă cu campaniile de conștientizare.

Nu are nicio relevanță că mișcarea creată de Tarana Burke a fost ignorată și creditată unei actrițe albe faimoase. Totuși, e un punct de unde putem observa toată diversitatea de persoane care nu sunt în stare să vorbească în public sau care nu ar fi respectate dacă ar face asta. „Cine are dreptul să vorbească și de ce?", asta e singura întrebare", așa cum a scris Chris Kraus în cartea lui, „I love Dick", dar mai e o întrebare: Cine ascultă?

E benefică o astfel de conștientizare colectivă? Ieri, am simțit o vagă disperare față de proliferarea campaniilor „Hai să vorbim" și jurnalismului din jurul bolilor mintale. În cazul ăsta, ce a început ca o încurajare bine-intenționată de a scăpa de rușinea personală din jurul diagnosticului, s-a transformat într-un hashtag molipsitor și fără însemnătate, ce aruncă vina pe cel osândit, care trebuie să se vindece singur, fără nicio resursă.

Ca să fiu mai clară: înțeleg că unii își găsesc alinarea în solidaritatea campaniei, în a face publice experiențele lor și nu am resentimente față de asta. Însă mi se pare grotesc felul în care sunt reprezentate femeile, faptul că suntem însărcinate atât de des cu exprimarea durerii. Un lucru care mi se pare frustrant când se vorbește despre abuzul sexual, este faptul că de la tine se așteaptă lumea să-ți joci rolul de victimă. Dacă sunt contrariată de o glumă despre viol, sunt o feministă acră, până când explic că eu am fost violată, după care mă transform într-o floare delicată, care trebuie protejată. În discursul ăsta, nu mai există loc de o critică impersonală non-narativă a culturii.

Asta nu sugerează că nu există putere în a vorbi deschis despre propriile experiențe. Oricine mă știe, cunoaște toate articolele pe care le-am scris despre cele mai groaznice părți ale vieții mele, inclusiv despre faptul că am fost violată. Dacă regret asta? Nu. Totuși, consider că am creat un beneficiu mai mare cu asta? Nu sunt atât de sigură. Cu ce am rămas din experiența de a vorbi deschis despre abuz a fost faptul că oamenii, chiar și cei blânzi, sunt oripilați și speriați când se vorbește fără perdea despre realitățile abuzului. De obicei, nu sunt în stare să reziste unei conversații directe. Oamenii te încurajează să vorbești, iar apoi nu sunt în stare să te privească în ochi după ce o faci.

Cealaltă experiență a mea a fost sentimentul ciudat că abuzul meu era consumat cu plăcere. Am fost asaltată de telefoane de la stații radio și ziare după ce am scris un articol despre asta. Publicația The Irish Daily Mail a pus fotografia mea pe prima pagină, cu titlul, „Fată de 18 ani, violată la Trinity College". Nu contează că aveam 24 de ani când am scris articolul sau ce s-a întâmplat cu viața mea de atunci. Eu eram în continuare și mereu voi fi: „fata de 18 ani care a fost violată."

Am retrăit obscenitatea asta în ultimele săptămâni, consumând știrile Weinstein cu un sentiment de entuziasm, revizuind detaliile, ascultând cu o fascinație oripilată cum încerca să constrângă o femeie pe care o agresase. E naturală înclinația asta de a vrea să știi. În special ca victimă a abuzului, vine de la sine să aduni cu lăcomie detalii și să le compari cu cele personale. Dar încă mă face să mă simt un pic dezgustată, pofta cu care asimilăm ca societate teroarea.

De fapt, problema e felul violent în care victima este forțată să facă parte din narativă și cât de pasiv este agresorul. Problema nu este că femeile au dificultăți în a se considera victime ale violenței sexuale, ci că bărbații au probleme în a se conștientiza ca agresori. Într-adevăr, e dificil pentru toată lumea să acceptăm cât de mulți dintre bărbații pe care-i știm au comis o formă sau alta de agresiune sexuală. De aceea expresii precum „vânătoarea de vrăjitoare" sunt aruncate în episoade de genul.

Asta pentru că atunci când începi să arăți cu degetul în masă, pare aproape de necrezut că atât de mulți bărbați sunt implicați. Deoarece oamenii bagă în aceeași oală violența sexuală cu ceva malefic și nu se identifică pe ei înșiși sau pe prieteni ca parte din problemă. Deoarece actele astea sunt specifice și țin de context și nu sunt întotdeauna atât de cinematice pe cât ne așteptăm noi să fie. Plus, mereu există motive, mici justificări și scuze cu care ne hrănim. Mereu vor exista pretexte.

Conștientizarea problemei nu rezolvă abuzul. Adevărul e că habar nu am cum să rezolv problemele astea. Sunt neimaginabil de înrădăcinată în fundația societății noastre. Condiția de a fi agresată sexual este condiția feminității în sine. Eu nu stau toată ziua să mă gândesc la trauma mea sexuală și nici nu trăiesc în frică. Însă, fără niciun dubiu, climatul agresiunii sexuale a format esența persoanei care am devenit și ce mi s-a întâmplat. Nu există femeie care să nu fie afectată de opresiunea sexuală patriarhală, deoarece cultura în sine e construită pe temelia asta.

În lumea reală în care trăim e desigur necesar să urmezi pași practici pentru a preveni atacurile, de a facilita raportarea, de a asigura că agresorii sunt pedepsiți corespunzător atât legal, cât și social. Lucrurile astea fac o diferență tangibilă în viețile femeilor.

Însă problema principală persistă. Violența asta face parte din lumea noastră. Doar o dezmembrare a sistemelor noastre actuale, o discreditare completă a ceea ce noi considerăm acum putere, va obliga schimbarea profundă de care avem atât de multă nevoie și pe care o așteptăm de atât de mult timp.

@mmegannolan