De ce nu ne plac bătrânii care merg în cluburi

Weekendul trecut, după aproape un deceniu de clubbing în capitală, am fost pentru prima oară la Ministry of Sound. Motivul pentru care m-am dus până în centru: Dj Harvey punea muzică la un club din sudul Londrei după douăzeci și ceva de ani. Să pierd un show Harvey ar fi ca și cum aș refuza o pungă promoțională de chipsuri sau ultimul șezlong de la piscină. M-ar bântui ani la rând, iar pe patul de moarte, în timp ce-mi dau duhul, aș vedea rânjetul lui Harvey și m-aș duce cu regretul că l-am ratat. De asta am fost într-un club plin de băiețași, care sigur au stat în publicul de la Top Gear cel puțin o sâmbătă seară.

A intrat Harvey, care și-a început cariera de Dj înainte ca eu să fiu o scânteie în ochii tatălui meu, deci nu e o surpriză că publicul lui e un pic mai înaintat în vârstă decât te-ai aștepta. Până la urmă, toată relevanța lui muzicală contemporană, pentru toată inspirația inovatoare, să te duci la un live cu Dj Harvey e, pentru majoritatea oamenilor, un trip melancolic despre vremuri intoxicate de ecstasy. Sigur, mai erau și tinerei fâșneți cu ochii sclipitori, dar pentru fiecare persoană de 22 de ani cu un buzunar plin de pilluri și o logoree verbală despre Brexit, la țigări prost rulate, era și un bărbat de vârstă mijlocie, cu început de chelie, care a uitat cât de potente sunt pastilele.

În drum spre casă, în timp ce ascultam „Angels" pe MagicFM, am început să mă gândesc la atitudinea noastră față de cei în vârstă sau, mai specific: de ce nu ne place să vedem persoane bătrâne în cluburi? Ce anume ni se pare atât de respingător la cei de peste 40 de ani?

Cel mai evident și deprimant motiv pentru care unii dintre noi ne cutremurăm la imaginea unui Murray Mints, care se împrăștie la barul unui club de striptease, este moartea. Bătrâneii în putere sunt o reamintire constantă a propriei mortalități. Se plimbă prin supermarketuri și dezbat ce ofertă e mai bună la uleiurile de măsline, fără să pară conștienți că în curând o să moară și e irelevant dacă economisesc câțiva lei. Când îi vezi în club e cu mult mai deranjant. Articulații futute, dureri de spate și putoarea aia de boșorog, asta e realitatea. Și cu toții o să ajungem acolo, dar cine naiba se duce în club ca să se confrunte cu aceste aspecte ale vieții? Ne gândim cu greu la ele și când suntem lucizi, cu atât mai mult la 4 dimineața, într-o cameră plină de persoane în diverse stadii de degradare? Doar oamenii sadici.

Apoi mai e și problema drogurilor. Noi avem de-a face cu niște dinozauri, băiețandrii și fetișcanele care băgau pilluri Pink Panther ca pe bombonele, pe vremea când rave-urile erau distractive și moca, până să se fi semnat Actul din '94 în legătură cu Justiția Criminală și Ordinea Publică. Sunt oameni care au prins perioada de glorie a drogurilor, dar s-au lăsat imediat după apariția unui copil în schemă. Deci, au uitat cum mai e treaba și bagă patru pilluri în decursul unei ore, iar pe la maxim 2 dimineața îi vezi cum tremură și vomită ca niște acumulări incoerente de energie care nu vor decât să vorbească cu cineva despre importanța unei reforme a pensiilor și asigurări de sănătate. Evident, nu toți la vârsta încercărilor penibile de a părea cool sunt așa de varză cu drogurile, dar e ceva sinistru să faci contact vizual, într-un colț de club, cu un agent imobiliar la vreo 50 de ani, care are cămașa lui în dungi total fleașcă și niște Adidas-uri Samba în picioare. Atitudinea lui generală e de extaz, dar maxilarul lui, blocat într-o poziție total dubioasă, spune că vrea acasă, în pat cu soția care îl așteaptă să vină pe la 1, că mâine e ziua soacrei și întră în mare rahat dacă o ratează.

M-am trezit și eu în taxi cum mă gândeam la părinții mei. Am încercat să îmi imaginez cum ar fi să dau de taică-miu la baie în club, cu maxilarul încleștat și pupilele dilatate în timpuri în care asculta „Wanna Dance", de Peter Visti, transpirat tot ca la saună. Am simțit o senzație de repulsie și teroare, în timp ce încercam să nu vomit. Mi-a trecut prin minte că cineva din seara aia poate a trăit experiența asta. Cum ar fi să ieși în club să te distrezi și, la un moment, dat o vezi fugitiv pe maică-ta, cu un cocktail în mână, cum se chinuie să se bage în cabina de dj a lui Harvey. Ai mai ieși vreodată?

Apoi m-a lovit într-un mod violent de evident și destul de trist: vulpile argintii ale Soho-ului nu sunt de vină, eu sunt. Noi suntem problema. În timp ce scriu acest articol, îmi dau seama că la cei 26 de ani ai mei nu mai sunt atât de tânăr, în curând fac 30 și apoi pot fi considerat mort din punct de vedere social. Tot ce mă așteaptă sunt serile de Scrabble din pub-uri unde o bere și o friptură sunt la ofertă, iar apoi o decădere lentă în singurătate. Ne întoarcem încet, dar sigur, la vremurile scutecelor.

Și poate în punctul ăla o să vreau să-mi încalț din nou pantofii de club și să abordez oamenii de la zona de fumători, într-o încercare penibilă și inutilă de a face rost de niște droguri. Aș folosi un slang demodat și m-aș împiedica de propriile picioare și aș ajunge cu acul în mâna sau picior. M-aș privi din partea opusă a camerei fix cum priveam „ tovărașii" de la petrecerea Harvey. Mi-ar fi milă de mine, dar poate atunci aș reuși să înțeleg.

Când vedem persoane mai în vârstă decât noi, într-un context social, ne face să ne gândim la efemeritatea timpului și realizăm că să cauți tinerețea e un drum fără un final fericit. Trăim într-o lume în care milioane de oameni au crescut în cluburi și poate e copilăros din partea noastră să ne gândim că există o limită superioară de vârstă când vine vorba de clubbing. Totuși, ai grijă pe unde mergi, tătăiță, și mai lasă-ne și nouă niște droguri. Sănătate!

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre cluburi:
Fă cunoștință cu bătrânul de 68 de ani care petrece prin cele mai tari cluburi ale Amsterdamului
De ce nu te lasă bodyguarzii să intri în cluburi
Cum te distrai în cluburile din București, la începutul anilor 2000