Povestea asta despre o sarcină pierdută m-a făcut să-mi fie frică să rămân gravidă

N-am trecut niciodată printr-un avort, dar am prietene și rude care au făcut asta. Una dintre ele, o fostă colegă de liceu, s-a trezit în această situație pe la finalul clasei a XI-a. O altă cunoscută, cu toate că mi-a zis că a luat cea mai bună decizie de a renunța la copil, a început să aibă coșmaruri legate de asta. 

Ambele mele bunici au trecut prin această experiență în comunism. Cea din partea tatălui regretă și acum avortul pentru că spera să aibă o fetiță, iar cea din partea mamei, cu toate că e cea mai conservatoarea femeie pe care o cunosc, mi-a vorbit despre procedura pe care a făcut-o de parcă nici n-ar fi fost. Mi-am dat seama că indiferent de decizia pe care o iei atunci când testul îți arată cele două liniuțe roz, ești afectată.

Totuși, nu am aflat niciodată ce simte o femeie care își pierde copilul într-un stadiu avansat de sarcină.

După doi ani de pandemie în care târgurile de carte n-au mai avut loc, m-am dus la Bookfest. În timp ce mă plimbam printre standuri, am dat de editura Lebăda Neagră și un afiș mare cu Oriana Fallaci, o jurnalistă controversată de origine italiană. Influențată de unchiul ei ziarist, a devenit corespondent special pentru Il Mattino dell’Italia centrale. Începând cu 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. A devenit un adevărat adversar al Islamului, pe care l-a considerat noul fascism și a contestat modul în care erau tratate femeile musulmane. De-a lungul timpului, a susținut superioritatea civilizației occidentale. A murit în septembrie 2006.

Pe Oriana am descoperit-o prin „Sexul inutil”, un volum de texte care surprind portrete ale femeilor din mai multe colțuri ale lumii. Am găsit cartea într-o benzinărie, când mă întorceam de la mare. Mi-a plăcut enorm stilul ei intim, extrem de personal. Ca să încep un soi de tradiție, anul ăsta, înainte să plec la mare, mi-am pus în bagaj „Scrisoare pentru un copil niciodată născut“, pe care mi-am luat-o de la târg. Am început s-o citesc pe șezlong și m-a acaparat de la primele propoziții:

Nu știu foarte multe despre viața personală a Orianei, dar sunt convinsă că nu poți scrie despre ce simți pe tot parcursul maternității decât atunci când treci prin asta. Din primele pagini afli despre protagonistă că e însărcinată, proaspăt despărțită de tatăl copilului și cu o carieră foarte mișto la care nu vrea să renunțe. 

Și-a dat seama că în uterul ei începe să se formeze un copil înainte să i se confirme de către medic. E indecisă. Să-l păstreze sau nu? Se gândește la mama ei, care, mai de mult, îi spusese că și-a dorit să facă avort, dar ea s-a mișcat atât de puternic, de parcă i-ar fi comunicat telepatic decizia și s-a împotrivit. 

Cu toate că sămânța de viață nu i-a dat niciun semn, pentru că era prea mic pentru asta, autoarea scrisorii a luat o decizie – să nască. Atunci când a văzut fotografia unui embrion într-un ziar, a simțit că orice teamă i s-a risipit. A început să meargă regulat la medic, a vorbit cu una dintre prietenele ei și și-a anunțat părinții, care i-au spus că dacă asta e decizia pe care o ia înseamnă că e cea mai bună, cu toate că nu e căsătorită. Când i-a zis bărbatului cu care a conceput copilul că urmează să fie tată acesta a întrebat: „Cât?” Ea i-a zis cât de avansată e sarcina. „Cât costă să scapi de el?” a continuat individul. I-a închis telefonul în nas. 

Apoi începe să se gândească cum va arăta viața copilului dacă va fi băiat ori fată.

Nici nu e de mirare de ce. În scrisoarea ei enumeră doar câteva dintre greutățile de care te lovești în viață ca femeie — de la faptul că trebuie să te lupți mai mult pentru a-ți demonstra capacitățile intelectuale la judecățile de care n-ai cum să scapi. Dar cu toate astea, femeia îi spune copilului nenăscut că speră că va fi fată, pentru că „călătoria e mai distractivă decât destinația”.

După ce sarcina e confirmată de medicul ei, care o privește ciudat doar pentru că va fi o mamă cu carieră și fără soț, protagonista își pregătește copilul pentru lumea în care va intra prin intermediul scrisorilor. Apoi se trezește cu o pată de sânge pe așternuturi. Dă fuga la spital. Medicul îi spune să fumeze mai puțin, să nu bea, să stea la pat două săptămâni, să nu se enerveze. Furioasă, autoarea scrisorilor se întoarce acasă și îi transmite embrionului informația că i-a oferit trupul ei și nu are dreptul să-i ia și gândurile. 

Începe să bea tărie și să fumeze țigară după țigară. În dimineața următoare își cere scuze bobiței de orez din pântec. Nu a vrut, a fost inconștientă, speră să o ierte. Începe să-l asculte pe medic. Prietena ei îi aduce mâncare de două ori pe zi. Îl trimite în vizită și pe tatăl copilului nenăscut. Vine cu un buchet de flori, se așază pe marginea patului și începe să plângă. E și copilul lui. Și-l dorește acum. Protagonista privește pasivă. I-a dorit moartea. Îi pregătește de mâncare. Pleacă.

La job, femeia e implicată într-un proiect pentru care va trebui să plece într-o călătorie. Dacă nu va face asta s-ar putea să o înlocuiască cu un bărbat sau, în cel mai rău caz, o va concedia. Se duce iar la spital. Se internează. Dorește binele copilului. Apoi iar se enervează, fuge, se pregătește de călătorie. O să fie bine. Sunt medici și la destinație. După un timp, sesizează că burta ei nu mai crește. Se duce la un control. Nu era okay, purta un copil mort.

Lectura asta a fost atât de dureroasă încât, pe parcurs, am început să-mi doresc un copil, iar spre final ideea a început să mă sperie. Mi-am dat seama că sarcina nu înseamnă doar să faci niște teste și să mergi regulat la medic. Te divizezi, iar mai târziu fătul devine parte din propria ta persoană. Totul se schimbă în tine, nu doar mărimea abdomenului.

Bineînțeles, știam la nivel teoretic toate aceste lucruri, dar scrisorile atât de personale scrise de Oriana Fallaci m-au zdruncinat. M-au făcut să realizez că, din punct de vedere biologic, trupul meu își dorește și așteaptă un copil, în timp ce mintea mea e îngrozită de toate nenorocirile care se pot întâmpla în cele nouă luni în care porți copilul și după.

În concluzie, trebuie să spun că nu recomand această carte femeilor care, în aceste clipe, poartă un copil în pântece sau care au făcut recent o întrerupere de sarcină.