Am vorbit cu americanul care ia lecții de muzică de la lăutari români și cântă manele

Recunosc, când am auzit de asocierea asta, Corina și Jean Americanuʼ, m-am gândit că e un duo din ăla de lăutari care mai cântă și pe la nunți, botezuri, șușanele. M-am gândit și că el e un român plecat de-aici, poreclit așa de ai lui pentru că stat ceva ani prin State. Pe modelul Gigi Mexicanuʼ și alte apelative din astea localizate geografic.

Nu, omul e chiar american, are și un nume care-o dovedește, Shaun Williams, și e din Loveland, Ohio. Acum doi ani a venit în România la cercetare pentru lucrarea lui de doctorat în muzică lăutărească și manele. Între timp, i-a cunoscut pe lăutarii din Clejani, a mâncat și a băut cu ei, le-a devenit tovarăș, apoi și-a perfecționat cu ei tehnica la acordeon și țambal.

Acum, americanul de 37 de ani, îndrăgostit de muzica de taraf și de manele, a ajuns să țină concerte alături de artiști români și poate să-ți povestească istoria ritmurilor ăstora dintr-o răsuflare, cu exemple de epoci, genuri și artiști. Uite, tu știai că Neluță Neagu este un fel de Bob Dylan al manelelor românești? De acum știi.

Corina Sîrghi, tipa cu vocea din toată treaba asta, are 25 de ani și vrea să continue cu muzica de taraf și, de ce nu? să ajungă să trăiască din asta. I-am descoperit pe cei doi când cântau la Grădina Floreasca și-am fost curioasă să le aflu povestea, ce i-a adus împreună și ce amestec au aici Clejanii și manelele vechi românești. Am aflat-o, ca s-o știi și tu.

Discuția cu ei m-a ajutat să aflu și ce mai rupe în maneaua românească comercială, că eu rămăsesem la Minune și Salam, iar lumea asta este mult mai mare și mai strălucitoare. Cam ca aurul.

VICE: Cum v-ați întâlnit voi doi, o cântăreață din România și un american care-și dă doctoratul în lăutărească și manele?
Corina: Nu prea ne-am întâlnit, ne-am cunoscut online. Eu i-am scris pe Facebook că vreau să cântăm împreună. L-am descoperit când cânta într-un bar, în 2017, unde a avut concert cu Țagoi din Clejani. Căutam pe cineva care cântă la acordeon. Eu am crezut că Shaun e născut și crescut în România, părea prea băgat în toată treaba asta cu muzica lăutărească. Și-anul ăsta am ajuns în formulă de patru, am mai adus doi colegi, lăutari-lăutari, să facem un taraf. Pe George de la vioară l-am adus eu și pe Marian, de la țambal, l-a adus Shaun.

Shaun: Marian Șerban a stat în Italia în ultimii 20 și ceva de ani, este vărul lui Nicolae Feraru, primul meu profesor de țambal. Îl cunosc pe Nicolae de mulți ani, din Chicago. El mi-a zis că vărul lui vrea să cânte, dar nu are formație. I-am propus să vină la noi.

Pe tine cine te-a poreclit Jean Americanu’?
Am fost acasă la Nea Vasile de la Mârșa. Nea Vasile, care a cântat cu Zdob și Zdub, adică Dj Vasile. Cântă cu un țambal mic, dar este mai cunoscut ca vocal. Fiul lui, Costică, care cântă la țambal, mi-a zis: „Păi, nu mai ești Shaun, ești Jean. Jean american, fără ușă, fără geam!” Mi-a plăcut Jean, a rămas.

Tu, Shaun zis Jean Americanu’, cum ai aterizat în România, direct la Clejani în bătătură?
Am ajuns aici în octombrie 2016 pentru cercetare de doctorat. Sunt doctorand la Universitatea din Indiana, la facultatea de folclor și etnomuzicologie, și fac un proiect despre muzica lăutărească și manele în ziua de azi. Nu prea am treabă cu lăutarii de la Clejani pentru cercetare, dar am un prieten bun, Ehsan, tot din State, care a venit să învețe să cânte la acordeon cu ei.

Învăța cu Țagoi, iar eu am ajuns să-l cunosc, la rândul meu, prin el. M-am dus și eu la ei pentru lecții la acordeon.

Te-ai dus și ca turist, și ca elev, și ca doctorand. Ce ești acum?
Între mine și lăutarii din Clejani e mai mult prietenie, azi, nu ne mai vedem neapărat pentru lecții. Stăm să povestim, cântăm un pic împreună. Lăutarii de acolo au o relație specială cu străinii care vin pentru muzică. Asta și pentru că este un sat cunoscut pentru lăutărie. Vin foarte mulți străini.

Dacă mergi acolo într-un weekend de vară și vezi pe cineva ieșind din autobuz cu un rucsac mare în spate, ăla e francez sau german sau din altă parte a lumii, cu acordeon, care caută lăutarii să-l învețe. Clejanii știu că ce au ei are valoare și pun un preț destul de mare pentru străinii ăștia care vin pentru lecții.

Pentru mine a fost un pic diferit, pentru că m-a dus acolo Ehsan, care se știa cu familia respectivă și a stat acolo niște luni de zile, eu știam deja limba română, ei au înțeles că sunt șmecher. E un trend la Clejani. Dar o lecție e o muncă, așa că trebuie răsplătită.

Dacă te duci în alte sate românești, la Mârșa de exemplu, unde sunt alți lăutari bătrâni care cântă la fel de bine, ăștia nu cer mulți bani, că nu sunt asaltați de turiști.

E o destinație turistică în toată regula. Ai pensiune completă acolo?
Da, pentru 100 de euro, să zicem, ai un pat, ai mâncare, e un fel de experiență all inclusive, lăutari B&B (bed and breakfast – n.r.). Dacă arăți ca mine și mergi cu un instrument muzical după tine și ajungi pe strada Lăutarilor, toată lumea vine peste tine și te întreabă: „Music, music, lesson?”. Pentru mine, să fac asta, nu era ieșit din comun, că eu am mai stat printre lăutari în Ucraina, timp de cinci ani. Aveam deja experiența asta.

Câți dintre lăutarii originali, din Taraful Haiducilor, mai sunt acum la Clejani?
Mai sunt doar Caliu la vioară, Marius la acordeon și alți doi lăutari în vârstă, care locuiesc în Franța. Dar în sat au mai rămas doar cei doi, care au vreo 60 de ani acum.

În ultimii cinci ani, au murit vreo patru membri ai formației. Nu mai au vocal, nu mai au fluier, le-a murit, în 2017, și managerul. Și mai e și Țagoi, care a făcut parte din taraf la început, în primul turneu, apoi s-a certat și n-a mai cântat cu ei. Acum este mare dușmănie între Țagoi și Caliu.

Eu și prietenul meu iranian, de când am venit în România, am încercat să-i ajutăm pe lăutarii mai bătrâni să aibă o viață muzicală în continuare, chiar dacă nu mai au energie pentru nunți și botezuri. La 70 de ani, e foarte greu să cânți toată noaptea.

Ei nu știu să se promoveze, să se organizeze, să țină concerte scurte. Eu cu Eshan am început, în 2017, să organizăm evenimente live cu muzică tradițională lăutărească. Am devenit, fără să vreau, un impresar. Primul nostru eveniment mare a fost pe 30 septembrie 2017: bairam la Clejani.

Biletul includea transport, concerte, mâncare pe vatră, băutură. O noapte cu muzică lăutărească și manele, la sfârșit, acasă la Țagoi. Există public pentru asta, și hipsteri, și oameni mai în vârstă.

Ce ar trebui să știe lumea despre genul pe care îl cântați voi?
Noi facem manele, adică melodii, care în anii ‘50, ‘60 sau ‘70 aveau ritmul ăla mai degrabă turcesc. În ziua de azi, ce numim manele este un gen separat, cu orgă electronică, darabană. Noi cântăm manele lăutărești.

Deci, manele din alea bune?
Corina: Toate sunt bune. Pe mine nu mă coafează foarte mult stilul ăsta de reggaeton-manea, la modă acum. Altfel, eu am ascultat manele de mică. Erau în permanență lângă mine și nu mi-au displăcut niciodată. Ritmul ăsta m-a atras mereu, nu neapărat și versurile.

Îmi place mult Florin Salam, iar pe Adrian Minune îl consider o stea. Dacă ar fi să aleg între muzica comercială de azi și manele, aș alege manelele din prima. Prefer asta decât să ascult Radio ZU. Mie îmi plac manelele cu balans. Am manele de metrou, manele de mers pe stradă. Da, recunosc, ascult manele în căști. Aia care mă scoate din orice stare e „Bambina“ de la Adrian Minune.

Shaun: Primele manele le-au cântat Frații Gore, Romica Puceanu, Gabi Luncă, Tita Bărbulescu, mai târziu Costel Hanțu, Neluță Neagu, acest Bob Dylan al manelelor. El a început în anii ‘80 și este foarte activ și în ziua de azi.

La petreceri cu manele ați fost?
Corina: Da, la Hanul Drumețului. Am prins o oră de dedicații, până să înceapă muzica. Am fost odată și la o petrecere cu manele în pădure.

Shaun: Și la La Mia Musica. Și la țară, unde se pun manele în curte, și la cârciumi. Eu am fost și la Chicago într-un club de manele.

Shaun, cât mai stai prin România?
Mai am un an de cercetare pentru doctorat. După aceea, vedem. Dar îmi place aici. Și nu știu, dacă nu stau la București, unde să stau? Ce să fac în America? Unde să mă duc?

Să mai lămurim o chestie pe final: cum de vorbești atât de bine românește?
Am făcut primul curs de limbă română în 2010, când deja mă interesa muzica lăutărească de aici. Am făcut un curs de vară prin ICR la Brașov. Asta a fost baza. Apoi, în fiecare an, am adăugat, învățând singur sau cu profesor. La Universitatea din Indiana am avut noroc să am parte de un curs de limba română, nu sunt multe în America. Acum, când vorbesc cu taximetriștii, se gândesc că sunt ori din Basarabia, ori din Ardeal, pentru că vorbesc rar.