De ce românii care se plâng de incultura manelelor nu înțeleg nimic despre cultură

Bluesul și jazzul au avut, la început, parte de același dispreț ca manelele

|
iul. 31 2017, 7:49am

Screenshot via Youtube

De ce disprețuim atât de mult manelele? Răspuns simplu: pentru că-s cântate de romi.

La fel, pentru ce esteții americani și anglo-saxoni în general disprețuiau bluesul și jazzul, la origine, acum mai bine de un secol? Pentru că erau cântate de negri și reproduceau modul lor trist-monoton de a-și manifesta repetitiv condiția socială inferioară, ba chiar disperarea de a nu putea ieși din ea.

Muzicologii și istoricii culturii știu foarte bine că a trebuit ca o lungă serie de etnologi, muzicologi sau simpli intelectuali pasionați, precum Alan Lomax și Melvin Tolson să stârnească interesul pentru blues și jazz, înainte ca muzica negrilor americani să fie acceptată ca fenomen cultural autentic și să producă nesfârșite variații și armonii pe baza aparentei monotonii inițiale: manelele au așadar aceleași teme, aceleași câteva măsuri repetate la nesfârșit, același decor social ca și bluesul, fado rebetika, sau alte asemenea genuri suburbane, inițial disprețuite și neglijate.

Citește și: Am fost la un chef cu manele ca să-ți arăt cum se mai distrează oamenii în București

Ostilitatea față de asemenea curente muzicale spontane, populare, de mahala a existat dintotdeauna. Până și un estet aventuros ca Aldous Huxley scria, dezesperant de violent și disprețuitor, în Do What You Will (1929, la doi ani după ce ieșise primul film sonor, The Jazz Singer), în care Al Jolson joacă un tânăr evreu care se deghizează în negru pentru a cânta jazz), despre această muzică, jazzul, pe care o trata de zoaie și duhoare de putreziciune:

„Cum e posibil ca emoții umane care sunt decente în sine să fie parodiate atât de scabros? Ascultând muzica asta, mă simt ca cineva care a cerut vin și primește o căldare de zoaie. Și nici măcar zoaie proaspete. Zoaie împuțite, zoaie stricate. O groaznică duhoare de putreziciune plutește în muzica asta [bluesul și jazzul]. Toate lamentațiile acelea pentru Mammy of Mine și My Baby, pentru Dixie și the Land where Skies are Blue și Dreams come True, pentru Granny și Tennessee and You – toate astea sunt doar necrofilie…

Mammy după care jelesc acei evrei negrișori și blonzii cu mutre de plăcintă e doar o Gorgonzola stricată; acea Baby după care își gâlgâie ei dorința e carne de oaie ținută o lună la cald; Granny a murit acum mai multe săptămâni; cât despre Dixie și Tennessee și Dream Land – ei put ca cel mai puțin artificial gunoi de grajd." (Aldous Huxley în Do What You Will, 1929)

Toate aceste precedente culturale ne arată că în cazul manelelor din România nu avem de-a face decât cu un fenomen cultural suburban, așa cum există și au existat dintotdeauna în multe alte culturi, și care nu a fost deocamdată exploatat altfel decât în scopuri comerciale. Cu nimic mai vulgar în realitate decât acea World Music balcanică a lui Goran Bregovic sau Kusturica la care ne extaziem din snobism.


Vezi și:


De la manele la cealga bulgărească și skiladiki din Grecia

Manelele nici măcar nu sunt unice ca moștenire culturală „vulgară". Așa cum am scris-o deja în volumul Dacopatia și alte rătăciri românești, bulgarii și grecii au exact același gen de muzică vulgară ca la noi, ceea ce la prima vedere pare ar fi doar o repetiție de lălăituri turcești-țigănești-electronice de mahala, un gen devenit omniprezent, ca manelele în România: cealga (чалга) la bulgari, pe când în Grecia, genul corespondent manelelor se numește skiladiki (de la skilos, skilaki = câine), de la felul în care muzicienii „schelălăie" (cf. verbul românesc luat din greacă a schelălăi, dar și regionalismul schilă – câine, javră).

Vezi mai jos cum este cealga bulgărească:

Precum tangoul, rebetika, bluesul și fado, manelele românești și cealga bulgărească și skiladiki din Grecia sunt doar o muzică suburbană, o muzică de mahala impregnată de temele cunoscute ale luzerului în fază terminală: sărăcie, eșec, dușmănia sau indiferența celorlalți, ostilitatea față de autorități, ingratitudinea curvelor oportuniste…

Dincolo de influențele turcești, vine imediat în minte comparația cu blues-ul. Până si structura melodică de 12 măsuri a blues-ului e reprodusă deseori în manele și în cealga.

Citește și: Care-i legătura dintre manelistul legendar Adrian Minune și muzica de suflet din Etiopia

Vin apoi temele versurilor. În volumașul său Evaristo Carriego, despre poetul argentinian al cafenelelor atât de important în evoluția muzicii locale care a produs milonga și tangoul, Borges menționează aceeași repetitivitate a structurii melodice, dar și a temelor, versurilor și rimelor. Dușmănie, alcool, femei infidele, singurătate.

Da, se argumentează, dar maneliștii noștri sunt așa vulgari, cu tot aurul ăla, colanele peste trening, mașinile și palatele în formă de pagodă și banii presărați pe ei sau lipiți pe frunte la nunți.

În India și Pakistan, spectatorii se urcă pe scenă și presară bancnote pe cântăreți

Fără a fi o scuză, ostentația financiară a cântăreților de manele își are perfectul echivalent și prin alte culturi. În India și Pakistan, de pildă, marii interpreți de muzică populară qawwali, care decenii de-a rândul a fost ignorată de esteții orășeni, muzicieni precum răposatul Nusrat Fateh Ali Khan, care a cântat în Occident cu Peter Gabriel în cadrul curentului, extrem de kitsch pe alocuri, numit World Music, chiar și acolo, în India și Pakistan, obiceiul pentru spectatori este de a urca pe scenă și de a presăra bancnote peste cântăreți (fără ca fiscul să intervină vreodată, desigur).

Vezi mai jos un concert al cântărețului pakistanez Nusrat Fateh Ali Khan:

Manelele sunt apoi, desigur, diferite de genul numit al turbofolkului din Serbia. Diferențele între turbofolk pe de o parte, manele si cealga pe de alta, sunt nu doar melodice, ci și socioculturale si etnice. In cazul turbofolkului, interpreții si mare parte din public nu sunt în majoritate romi, precum în Bulgaria și România, ci sârbi.

Revenind însă la genul cel mai apropiat de manelele românești, cealga bulgărească, se poate remarca faptul ca în ciuda similitudinilor care merg până la identitate: țigănie, mahala, dans din buric, paiete si lanțuri de aur peste trening, există o diferență majoră în percepția publicului. Comparația cu bluesul funcționează mai mult în România. În Bulgaria percepția e inversată, cum o rezumă dictonul popular :

„Bluesul e atunci când un gagiu mișto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine."
(Когато на готин човек му е кофти – това е блус. Когато на кофти човек му е готино – това е чалга.")

Așa încât, precum în cazul bluesului, rebetika, milonga, fado sau qawwali, manelele se află încă la început și trec prin aceeași etapă de dispreț și excluziune socială ca și acelea. Până va apărea un Gershwin, Bartok sau Grigoraș Dinicu să le dea titluri de noblețe... de care adoratorii de azi nu au, desigur, nevoie, mânca-ți-aș.

Vezi mai jos turbofolk sârbesc:

Citește și alte articole de Dan Alexe:
Cum să bei alcool fără să arăți ca un român de 60 de ani la 40

Cum să îți dai seama când ești manipulat în cuplu sau în politica din România

De ce ia populară nu e atât de românească pe cât vor naționaliștii să crezi

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE