Am fost la bairamul lăutarilor care au făcut România cunoscută în lume

„Am fost la bairamul din Clejani, ca să vezi ce-ai ratat." Așa puteam să-i zic articolului, dar am zis că merge și alt titlu. Bairamul ăsta a fost fix pe 30 septembrie, înainte și după miezul nopții, cu lăutari și maneliști, într-un cort, cu vin fiert, fasole și foc de tabără. Strâmbi din nas la astea? Păcat, e și asta o viață și e departe de manierismul cu care te-ai obișnuit în cântări și petreceri sterile din cluburi.

La intrare pe strada Lăutarilor din Clejani, autocare cu bucureșteni și străini lasă pe ulița asfaltată oameni veniți să-i asculte pe lăutari la ei acasă. „Oameni de la Clejani bagă muzică într-un cort pentru oameni din București care ascultă ironic și neironic manele", am zis eu pe Facebook legat de-o poză cu cei care au deschis bairamul. Între ei, uriaș, deși stătea pe scaun, Țagoi cu acordeonul. L-am mai văzut o dată în februarie, într-un bar prost iluminat și aerisit din Capitală. Acum, l-am revăzut în elementul lui.

Am făcut blesteme cu cele mai puternice vrăjitoare din România

Lângă el, alt acordeon în clapele căruia dădea un bărbat mai tânăr. În stânga lui un om bătrân la chitară, dar n-ai fi spus asta din cum scotea muzica de jale, de chef și de bine din coardele alea. Mai în spate, țambalul. Nu poți să ai lăutari, bairam și petrecere fără țambal. Și pe el l-am mai văzut în februarie. Roata era închisă de omul de la contrabas.

Am scris atât de mult despre manele și lăutărie în ultimul an, încât mi-e teamă acum să nu mă repet. N-aș putea însă, că senzațiile, cum a zis Dan Bursuc despre muzică, se schimbă, mereu trăiești altceva și, până nu pui mâinile pe piept, tot mai e ceva de învățat. La Clejani, pe-o oarecare stradă dintr-un oarecare loc din Giurgiu, am descoperit un adevărat „dolce far niente" românesc și țigănesc, cu mici pe grătar și băutură în pahar.

Bairamul din Clejani a fost organizat de Șaraiman, o agenție de evenimente înființată în 2017 de Ehsan și Shaun, doi muzicieni din Iran și America veniți în România pentru muzica lăutarilor. Povestea lui Ehsan o găsești și pe VICE, ca să înțelegi mai multe despre el. Așa s-a ajuns la mare petrecere în cortul din Clejani. Bilet de 120 de lei și promisiunea implicit c-o să fie ceva special, fie doar și printr-un loc nou, atât de intim lăutarilor. Iar de la miezul nopții au venit manelele, acest gen care te urcă pe mese.

Pe banii ăștia, eu n-am prea văzut harfe de București, fițe și dans de „ascult doar ironic", poate și pentru că cei mai mulți, poate toți, știau de ce sunt acolo, nu ca un moft de-o sâmbătă seară, la mișto. Și e mai bine așa, că muzica asta nu-i mai rea sau mai bună decât alta. Pur și simplu așa e și o accepți sau mergi mai departe.

Am pornit bairamul cu vin fiert, cu fasole și cârnați, și juma' de oră pierdută pe lângă focul din curte. Seara a început așa cum mi-am dorit mai mereu să fie o petrecere la țară, unde în copilăria mea răsunau mai mereu Ionel Tudorache, Nelu Ploieșteanu sau Romica Puceanu. Cât despre Clejani, mai auzisem povești, am văzut și-un documentar despre lăutarii de aici și știam de cuplul care-și spune „Taraful din Clejani" și-a avut o emisiune la TV. Și cam aici se opreau informațiile mele.

Vreo oră am stat în cort, cu ritmurile astea, cu melodii vechi și cu unele mai noi, cu vocea feminină a fiicei, cu vocea mai bătrână a seniorului, și în tot acest timp am văzut între cinci-șase oameni vreo trei generații ale unei vocații, ale talentului. Nu am știut prea des să explic talentul, dar, dacă este ca-n muzica asta, sigur e când poți să faci oamenii, după cum simți, să danseze sau să trăiască ca și cum n-ar fi mâine. Asta aduce și muzica lăutărească diferit față de toate celelalte pe care le mai poți asculta.

Sunt momente în care, dacă ești la un concert live cu mai multe instrumente și ești destul de beat, te poți chinui să-l asculți pe fiecare în parte. Sau poate doar mie îmi place asta la instrumentalul lăutarilor, că poți să separi țambalul de acordeon și de vioară și despre fiecare ai putea spune că are ceva special. Și cât stăteam eu așa, aproape de lăutari, și încercam să aud diferențiat, am văzut pe-un perete al cortului poate cea mai bună ironie a serii: „BANCA LĂUTĂREASCĂ" cu logo-ul altei bănci modificat și în centrul acestuia era o mână care ținea banii de dedicație.

Chestia asta a fost atât de potrivită, când a intrat trupa de manele și am înțeles mai bine ce a zis Speranța Rădulescu despre manele: au apărut odată cu sintetizatoarele. O orgă, un solist, percuția și poți să-i dai drumul. Concertul de manele a început cu „Regina din Maroc", poate mai cunoscută când e legată de numele lui Florin Salam.

Oricât mi-ar plăcea mie muzica lăutărească, trebuie să recunosc ceva la manele: sunt ca mierea, sunt ca magnetul, tragi la ele și te rupi pe ele. Poate unde e ritmul ăla care nu-ți lasă pauze, poate unde vocea îți dă un ghiont și instrumentalul te rupe, dar în cortul ăla alb din Clejani am auzit și văzut diferența asta pe care am tot întâlnit-o pomenită de lăutari mai în vârstă.

„Banca lăutărească" s-a activat cu prima dedicație, un bărbat cu barbă roșcată (sau poate doar mai deschisă, n-am reținut bine), care a vrut să aibă o strofă pentru ai lui cu care venise. În primul sfert de oră s-au strâns deja două dedicații și așa știi că merge bine concertul, când vin banii și ți se cere una-alta. Pe cât se poate, cred că asta e și latura umană a genului ăsta, că nu te poți duce la Andrea Bocelli (nu știu, zic și eu) să-i dai 100 de lei și să ți-o bage pe-aia de suflet a ta.

Din când în când, cântărețul striga câte un „muzicăăă balcanicăăă", să înțeleagă toată lumea că nu-i doar aici, e peste tot și nuanțele sunt mărunte. Și cam așa e. În ritmurile astea nebune, în jumătățile de melodie, mai întrerupte de câte o dedicație, de câte o vorbă cu trupa, și în dansul femeilor și bărbaților era o petrecere pe care n-o poți replica pe alte genuri. În spatele cortului, fix înainte de ieșire, stăteau femeile și dansau. Cu ele și câțiva bărbați. La ieșire erau câțiva copii fascinați și ademeneți de muzică. Se fuma și se ascultau manele, se bea țuică și vin fiert, se mânca fasole și mici într-o stare, de cum ziceam mai sus, că nu mai există mâine.

După prima oră de manele m-am retras lângă foc, era mai mare decât îl lăsasem și grătarul era pregătit pentru poate ultima tură de mici. Doi bărbați de-ai casei discutau lângă mine, pe aleea care ducea către veceuri, despre greutățile lăutarilor și despre realitatea în care, vor nu vor, aceștia trăiesc.

„S-a dus termenul la ăștia ca tine", i-a zis unul celuilalt, care părea mai în vârstă, pe când începea o nouă manea în cort. „Ăștia sunt acum căutați. Țambaliștii, organiștii. Tineretul vine să se distreze. Nu mai e cum știai, să mănânce și să bea. Vine să se distreze!"

Realitatea cam este așa. Lăutăria se stinge încet de vreo 27 de ani. D-aia sunt înnebuniți străinii după muzica asta. Și Țagoi are propria poveste fascinantă cu un belgian, Stephane Karo, care a venit la Clejani în 1990 și a scos lăutarii în lume prin Europa și nu numai. Până și bairamul ăsta a fost organizat de străini, că ei au văzut aici ceva ce românii au preferat să ignore, cel puțin vocal, aproape trei decenii.

Manelele pe lângă muzica lăutărească, dacă vrei, sunt ca YouTube pe lângă vinil. E tot muzică, dar sună într-un fel acolo și într-un alt fel dincolo.

În fine, bărbatul cu analiza asta sumară a pus capac cu exemplul lui personal: „La nunta lui fi-miu, am scos peste bani. De ce? C-am avut lăutari buni? De ce-a venit lumea? Să se distreze, să bea."

Cuvintele alea mi-au răsunat în cap peste imaginea lui Țagoi, care a stat vreo 20 de minute cu noua generație, în bubuielile noilor ritmuri. Este o prăpastie între lăutari și maneliști cam cum e între tine și ai tăi. Nu vă înțelegeți, unii sunt viitorul, restul sunt trecutul, și lucrurile astea pot fi împăcate, dar nu fără compromisuri.

La maneliști mai e o chestie: cântă cineva, nu contează cine, dar din boxe te lovește câte un florinsalam, câte un adiminune. Sunt nume de scenă, care au devenit substantive comune în România. Te prinde ritmul lor, ți se lipește de suflet ca o declarație de iubire și nu te lasă. La inimă te arde.

Eu mi-am încheiat seara pe maneaua „Cap și pajură". Și dacă nu mai prind niciun concert cu manele pe 2017, scriu asta aici ca să rămână scrisă: manelele și muzica lăutărească nu sunt lipsite de controverse și poți oricând să te iei de gramatică, de banii nedeclarați sau de legăturile cu interlopi. Muzica e însă despre ce te face să simți, nu câte impozite plătește sau unde-l pune pe „decât".

Vezi mai jos mai multe fotografii de la bairam.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.